Etichetă: Milcofisme

• Ne-au scos din criză. Cu aceiași care ne-au băgat în ea. Și nu suntem singurii.

  România este de peste cinci luni fără guvern cu puteri depline și a ajuns la al patrulea premier desemnat. Marți, 20 octombrie, dacă numerele țin, vom avea din nou guvern. Ni se va spune probabil că s-a încheiat criza. Eu zic să ne uităm întâi cine ne scoate din ea. Și cine ne-a băgat.

  Cinci luni pierdute

  Pe 5 mai cade Guvernul Bolojan, prin moțiunea susținută de PSD, AUR și PACE. Urmează Eugen Tomac, care renunță după zece zile. Adrian Veștea este respins pe 22 iunie cu 189 de voturi, față de cele 233 necesare. Siegfried Mureșan pică pe 30 septembrie cu 182. Pe 5 octombrie apare Luca Niculescu.
  Și aici filmul începe să devină interesant.
  PSD, partidul care a contribuit decisiv la dărâmarea Guvernului Bolojan, revine acum la Palatul Victoria cu 11 ministere. Interne, Apărare, Justiție, Transporturi, Dezvoltare, Economie, Agricultură, Sănătate, Muncă, Mediu și Fonduri Europene. Restul cabinetului este format din independenți. Politic, formula arată destul de limpede: PSD controlează grosul guvernului, iar zona tehnocrată vine din formula construită în jurul premierului desemnat și acceptată la Cotroceni.
  Bolojan a spus că guvernul lui a fost dat jos pentru că încerca să oprească „sifonarea banilor publici”. PSD a susținut că Bolojan tăia fără cap și vindea averea statului.
  Fiecare vorbește în numele românilor lui. Sunt vreo patru feluri de români, după calculele mele.
  Omul de rând n-a fost întrebat.
  Recunoașteți peisajul?

  PSD se întoarce. PNL ține ușa.

  PNL nu intră în guvern, dar îl votează. Liberalii și Luca Niculescu au semnat acordul prin care PNL se angajează să nu inițieze și să nu susțină o moțiune de cenzură până la 1 martie 2027, atât timp cât guvernul respectă condițiile convenite. În schimb, liberalii cer rectificarea bugetară, bugetul pe anul viitor și menținerea deficitului sub control.
  Traducere liberă: te pun la Palatul Victoria, dar nu mă mut cu tine.
  Și mai interesant este ce spune acum Siegfried Mureșan, fostul candidat liberal la funcția de premier. Citez ideea, nu discursul întreg: PNL nu crede că acest guvern va reuși simultan să crească pensii și salarii, să reducă inflația, TVA-ul, carburanții și deficitul. „Așteptările noastre sunt minime”, spune Mureșan. Iar în condiții normale, admite el, guvernul nici n-ar merita votat. Numai că țara are nevoie de un guvern.
  Adică exact asta este formula: nu o reconciliere, nu o coaliție care a descoperit brusc că are aceleași idei, ci o soluție de avarie.
  Eu cred că, politic, pentru PNL este o mutare logică. Nu intră într-un guvern dominat de PSD, nu preia direct costurile guvernării și nu lasă AUR singur în opoziție. Dar există un preț. PNL va vota un guvern în care PSD are 11 ministere.
  Sondajele nici nu demonstrează încă faptul că strategia liberală funcționează. PNL a fost la 20% în unele măsurători după căderea Guvernului Bolojan, apoi a coborât din nou spre 17%. AUR a rămas aproape de 40%. USR votează împotrivă. AUR anunță zero voturi.
  Deci PNL face un pariu.
  Dacă Guvernul Niculescu se împotmolește, liberalii pot spune: noi n-am fost acolo.
  Dacă funcționează, PSD va spune: noi am guvernat.
  Vom vedea cine încasează dividendele și cine factura.

  Premierul din vitrină și puterea din spatele lui

  Luca Niculescu are 55 de ani. Vine din jurnalism și diplomație. A fost ambasador la Paris și este decorat cu Legiunea de Onoare. Funcția de prim-ministru este cea mai înaltă poziție din cariera lui.
  Nu știu de ce a acceptat-o și n-am de gând să-i inventez motive.
  Dar știm în ce formulă intră.
  În față va fi Luca Niculescu. În spate, PSD controlează majoritatea ministerelor politice. Internele, Justiția, Apărarea, Transporturile, Dezvoltarea, Sănătatea. Finanțele, Externele, Energia, Educația și Cultura merg la independenți.
  Asta nu demonstrează că Niculescu va fi o marionetă. Dar nici nu descrie un guvern tehnocrat desprins de partide.
  Așteptarea mea este alta: reformele vor merge până în punctul în care se lovesc de interesele rețelelor politice și administrative. Banii pentru teritoriu vor redeveni esențiali. Se vor cere indexări, compensații, salarii și investiții, dar deficitul nu dispare prin vot în Parlament.
  Niculescu a avertizat deja că fără rectificare bugetară spitalele, medicamentele și administrația locală pot ajunge în blocaj.
  Un deficit se închide în două feluri: tai sau încasezi mai mult.
  Deocamdată ni se spune mai ales că va fi bine.

  Dacă problema ar fi numai România…

  Am putea spune că avem încă o criză românească. Una din seria lungă.
  Numai că, în aceeași perioadă, Washingtonul cumpără motorină rusească, Congresul american se ceartă cu propriul președinte pe tema sancțiunilor, războiul din Iran continuă, dronele rusești ajung pe teritoriul României, iar strada se umple în Franța, Italia și Albania.
  Nu este aceeași criză peste tot. Nici cauzele nu sunt aceleași.
  Dar există o fisură comună: instituțiile pierd încredere, costul vieții crește, iar societățile se rup în tabere care se radicalizează între ele.

  Washingtonul îi întinde mâna Moscovei

  Războiul din Iran, început pe 28 februarie, nu s-a terminat. Armistițiile și negocierile nu au rezolvat conflictul, iar energia a devenit din nou problemă electorală în Statele Unite.
  Pe 9 octombrie, după o discuție cu Vladimir Putin, Donald Trump a anunțat acordul pentru motorina rusească. Cu mai puțin de o lună înainte semnase legislație pentru înăsprirea sancțiunilor împotriva sectorului energetic rus. Administrația sa a început apoi să amâne sau să suspende părți din noul regim de sancțiuni.
  Reacția în Congres a venit inclusiv de la republicani.
  Nu trebuie să inventăm teorii cu șantaje pentru a observa contradicția. Explicația banală este suficientă: energie scumpă, alegeri pe 3 noiembrie și un președinte care are nevoie urgentă de un rezultat economic pe care să-l arate alegătorilor.
  Rusia primește între timp acces la bani și încă o fisură între Casa Albă, Congres și aliații europeni.
  Și aici apare problema politică mare pentru Trump.
  Sondajele nu mai sunt doar proaste. Sunt cele mai proaste din al doilea mandat.
  Pew Research Center îl măsoară la 30% aprobare și 68% dezaprobare. Este cel mai mic nivel al actualului mandat și cu patru puncte sub iulie. Mai rău pentru republicani, 31% dintre oamenii care l-au votat pe Trump în 2024 spun acum că îi dezaprobă activitatea.
  Reuters îl citează acum la 32%.
  Morning Consult îl măsoară mai sus, la 41%, dar și acolo este la minimul mandatului: 57% îl dezaprobă, iar bilanțul net este minus 16 puncte. La începutul mandatului Trump era pe plus în 31 de state. Acum mai este pe plus în 12.
  Institute diferite, cifre diferite. Direcția însă este aceeași.
  Trump pierde teren.
  Iar pierderea începe să se vadă și în alegerile pentru Congres. Pew măsoară 44% pentru candidații democrați la Cameră și 36% pentru republicani. Morning Consult găsește un avantaj de șapte puncte pentru democrați.
  Și mai interesant: 44% dintre alegătorii înregistrați spun că votul lor din noiembrie va fi, într-o măsură importantă, un vot împotriva lui Trump. Doar 19% îl văd ca pe un vot pentru susținerea lui.
  Asta nu înseamnă că rezultatul alegerilor este decis. Harta electorală, participarea și distribuția mandatelor pot schimba mult imaginea.
  Dar Trump intră în ultimele două săptămâni înainte de vot în cea mai slabă poziție politică din al doilea mandat.
  Problema democraților rămâne aceeași: nici ei nu produc cine știe ce entuziasm.
  Așa arată uneori democrația.
  Nu alegi ce iubești.
  Alegi ce suporți.

  Marea Neagră nu mai este periferie

  Pe 29 mai, o dronă rusească a lovit un bloc din Galați. Două persoane au fost rănite. NATO a condamnat incidentul, iar Mark Rutte a spus că Alianța este pregătită să apere „fiecare centimetru” de teritoriu aliat.
  România a expulzat consulul rus de la Constanța și a închis consulatul. Moscova a răspuns.
  În lunile următoare, incursiunile de drone au continuat.
  Pe 5 octombrie, cargoul Royad Mammadov s-a scufundat în zona economică exclusivă a României, la aproximativ 30 de mile marine de Sfântu Gheorghe. Unsprezece marinari au fost salvați, doi au murit. Zelenski a spus că nava fusese lovită de drone rusești. Bucureștiul nu a atribuit public atacul.
  Diferența contează: zona economică exclusivă nu este același lucru cu apele teritoriale.
  Dar în weekend am trecut într-o altă etapă. Avioane F-16 românești au doborât două drone deasupra apelor teritoriale românești din Marea Neagră. Ministerul Apărării spune că erau probabil drone rusești Geran-4. Este prima interceptare românească a unor asemenea modele.
  Așadar, traseul e simplu.
  Drone lângă România.
  Dronă rusească pe un bloc din România.
  Drone doborâte de aviația română în apele teritoriale românești.
  Marea Neagră nu mai este războiul de peste gard.
  Gardul a început să ardă.

  Generația care iese în stradă

  În Franța, protestele au pornit din licee și universități, pe fondul problemelor din educație, și s-au întâlnit apoi cu nemulțumirea mult mai largă legată de costul vieții și degradarea serviciilor publice.
  În câteva săptămâni s-a ajuns la sute de mii de oameni în stradă. Peste 2.400 de persoane au fost arestate în violențele din weekend, aproape 1.000 de polițiști au fost răniți și un protestatar a murit. Macron vorbește despre cele mai grave tulburări din ultimii ani.
  Aici povestea nu mai este doar despre liceeni.
  Franța intră în anul electoral 2027 cu o societate nervoasă, cu economie slabă, datorie mare și un centru politic care pierde teren.
  În Italia, protestele studențești au fost urmate de ciocniri la Milano, Bologna, Torino și în alte orașe. Tema este asemănătoare: servicii publice, costul vieții, școală, neîncredere.
  Nu am găsit dovezi că un partid ar fi organizat violențele.
  În Albania, protestele împotriva guvernului Rama s-au întâlnit cu nemulțumirea studenților și cu acuzațiile de corupție. În Tirana s-au aruncat pietre, artificii și cocktailuri incendiare, iar poliția a răspuns cu gaze lacrimogene, tunuri cu apă și gloanțe de cauciuc.
  Edi Rama vorbește despre „mâini străine”.
  Poate.
  Dar până acum nu a arătat cui aparțin mâinile.

  Rusia nu inventează furia. O amplifică.

  Aici trebuie să separăm două lucruri: nemulțumirea reală și exploatarea ei.
  În 2018, în timpul protestelor „vestelor galbene”, conturi asociate ecosistemului informațional rusesc au amplificat mesaje, imagini și conflicte din Franța. Parisul a investigat posibila ingerință. Nu s-a demonstrat că Rusia a inventat mișcarea.
  Astăzi mecanismul este mai sofisticat.
  Rețeaua Matryoshka produce materiale false, imită publicații reale, reciclează imagini și împinge conținutul spre jurnaliști și verificatori tocmai pentru a crea confuzie și neîncredere.
  Viginum documentează asemenea operațiuni pro-ruse de ani de zile.
  În actuala campanie franceză au fost vizate personalități din zone politice diferite.
  Asta este important.
  Rusia nu are neapărat nevoie să câștige stânga sau dreapta.
  Are nevoie ca stânga și dreapta să se urască suficient de mult încât sistemul să nu mai funcționeze.
  Dar furia de la care pornește totul este reală.
  Chirii. Prețuri. Școli proaste. Salarii. Dobânzi. Servicii publice degradate.
  Rusia nu inventează furia. O amplifică. Furia o producem singuri.

  Europa prinsă între două presiuni

  Moscova urmărește de ani buni o Europă mai fragmentată. Asta este bine documentat.
  În cazul administrației Trump trebuie să fim mai preciși. Washingtonul nu urmărește același proiect ca Moscova și nu folosește aceleași instrumente.
  Dar Strategia de Securitate Națională americană din decembrie 2025 spune explicit că Statele Unite vor să „cultive rezistența” față de actuala traiectorie a Europei și vorbește favorabil despre partidele europene „patriotice”.
  Motive diferite. Instrumente diferite.
  Dar pentru Uniunea Europeană apare aceeași problemă: presiune asupra coeziunii.
  O Europă federalizată, capabilă să acționeze economic, militar și diplomatic ca un singur actor, ar modifica radical balanța de putere atât față de Rusia, cât și față de Statele Unite.
  De aceea cred că ideea Statelor Unite ale Europei devine una dintre marile mize ale următorului deceniu.
  Nu pentru că Bruxelles-ul ar funcționa minunat.
  Nu funcționează.
  Uniunea își face singură destul rău prin birocrație, decizii greoaie și incapacitatea de a explica oamenilor de ce unele politici sunt necesare.
  Pe astea trebuie să și le repare singură.
  Nu Moscova.
  Nu Washingtonul.

  Ce cred că urmează

  Nu sunt profet. Așa că mai util este să las aici ce cred acum și să verificăm peste câteva luni.
  Guvernul Niculescu. Cred că va trece marți, 20 octombrie. Aritmetica îi este favorabilă dacă partidele votează conform deciziilor anunțate. Nu pun procent. Defectările sunt exact variabila pe care n-o putem măsura înainte de vot.
  PNL. Cred că va respecta acordul până la 1 martie 2027 dacă Guvernul Niculescu nu sare grav din parametrii conveniți. După aceea, totul se redeschide.
  PSD. Cred că va folosi următoarele luni pentru a reface legătura cu administrația locală și pentru a demonstra că poate din nou distribui bani, funcții și investiții. Dacă reușește, poate recupera. Dacă deficitul îl obligă să taie, va plăti.
  Statele Unite. Sondajele actuale arată un avantaj democrat pentru Cameră, dar nu transform asta într-o sentință. Senatul este altă poveste, iar harta electorală contează enorm.
  Rusia și motorina. Nu cred într-o ieftinire spectaculoasă și rapidă. Războiul, sancțiunile, rafinăriile atacate și oferta limitată nu dispar pentru că Trump și Putin au vorbit la telefon.
  Marea Neagră. Cred că vom mai avea incidente. După Galați și după interceptările din acest weekend, întrebarea nu mai este dacă războiul poate atinge România. A făcut-o deja. Întrebarea este cât de des și cu ce consecințe.
  Strada europeană. Aici nu fac predicții tari. Dar Franța trebuie urmărită atent. Când o mișcare pornită din școli ajunge în câteva săptămâni la sute de mii de oameni și se întâlnește cu furia legată de costul vieții, nu mai este doar o problemă școlară.
  Pe 20 octombrie vedem dacă România are din nou guvern.
  Pe 3 noiembrie vedem cât cântăresc războiul, energia și Trump în politica americană.
  În primăvara lui 2027 vom vedea dacă strada europeană a fost doar o toamnă nervoasă sau începutul unei schimbări politice mai mari.
  Eu îmi las aici predicțiile.
  Ca să nu ne prefacem peste șase luni că am știut totul de la început.

  Surse

  România
  AGERPRES, „Lista miniștrilor și programul de guvernare, depuse la Parlament”, 15–19 octombrie 2026. Lista oficială confirmă 11 miniștri susținuți de PSD și restul independenți, precum și votul de învestitură din 20 octombrie.
  AGERPRES, „Guvernul Adrian Veștea, respins de Parlament”, 22 iunie 2026.
  Digi24, „Acordul politic dintre Ilie Bolojan și Luca Niculescu”, 19 octombrie 2026.
  Digi24, declarațiile lui Siegfried Mureșan privind votul PNL pentru Guvernul Niculescu, 19 octombrie 2026.
  Reuters, „Romania’s nominated prime minister secures support ahead of confidence vote”, 15 octombrie 2026.

  Statele Unite, Trump și alegerile din 3 noiembrie
  Pew Research Center, „Trump’s Approval Rating Drops as Fewer Americans Are Confident in His Handling of the Economy, Other Issues”, 8 octombrie 2026: 30% aprobare, 68% dezaprobare.
  Pew Research Center, „With Americans in a Sour Mood, Democratic Voters Are More Engaged in Midterms”, 8 octombrie 2026: 44% democrați, 36% republicani la votul pentru Cameră; 44% spun că votul lor este și un vot împotriva lui Trump.
  Morning Consult, „2026 Midterms Report: The Final Month”, octombrie 2026: Trump 41% aprobare, 57% dezaprobare; avantaj democrat de șapte puncte.
  Reuters, „What you need to know about the 2026 US midterm elections”, 19 octombrie 2026: Trump la 32% aprobare și contextul electoral.
  Reuters, analizele din octombrie privind prețurile energiei, războiul din Iran, sancțiunile și acordul pentru motorina rusească.

  Marea Neagră
  Reuters, „Romanian F-16 fighter jets shoot down two drones over Romanian territorial waters”, 18 octombrie 2026.
  AGERPRES și Reuters, incidentul dronei rusești de la Galați și reacția NATO.
  Maritime Executive și Hürriyet Daily News, cazul Royad Mammadov.

  Franța și Italia
  Reuters, protestele și violențele din Franța, 18–19 octombrie 2026. Peste jumătate de milion de manifestanți au participat la protestele extinse, iar violențele din weekend au dus la peste 2.400 de arestări și aproape 1.000 de polițiști răniți.
  Reuters, protestele și confruntările din Milano și alte orașe italiene, 18 octombrie 2026.
  ANSA și Sky TG24, manifestațiile studențești „No Meloni Day”.

  Albania
  Al Jazeera, protestele antiguvernamentale, revendicările studenților și declarațiile lui Edi Rama privind „mâini străine”.
  Associated Press și Reuters, confruntările din Tirana și extinderea protestelor.

  Rusia, dezinformare și Europa
  Viginum, documentarea operațiunii pro-ruse Matryoshka.
  NewsGuard, monitorizarea operațiunilor Matryoshka, Storm-1516 și Doppelganger.
  The Moscow Times/Bloomberg și Voice of America, dezbaterea privind amplificarea protestelor „vestelor galbene”.
  Journal of Cold War Studies, documentarea finanțării sovietice istorice a Partidului Comunist Italian.
  The Nation și Egmont Institute, analize privind Strategia Națională de Securitate a SUA din decembrie 2025 și raportarea administrației Trump la Europa.

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  18 octombrie 2026

  Milcofisme

  ---

• 11 ani de Milcofisme

  Nu, n-am schimbat lumea

  Proiectul a început în 2010. Pe 7 octombrie 2015 l-am luat de la capăt. Astăzi se fac 11 ani de atunci.

  Astăzi se împlinesc 11 ani de când am repornit Milcofisme. Povestea începuse în 2010, dar pe 7 octombrie 2015 l-am luat din nou de la capăt. Așa că sărbătoresc mai degrabă încăpățânarea de a-l fi pornit din nou și faptul că, după unsprezece ani, încă este aici.
  Și, cunoscându-mă, nu e chiar puțin.
  La aniversări se scot cifrele bune, se mulțumește publicului și se spune că „mergem mai departe”. Eventual se pun și niște baloane în fotografie. N-am baloane. Dar am destule lucruri la care să mă uit înainte să deschid șampania.

  Hai să nu-i punem grade pe umăr pe care nu le are

  Milcofisme este un proiect editorial mic, independent și foarte personal. Nu am redacție, reporteri pe teren, corespondent la Bruxelles și editor de noapte. Și nu, România nu se trezește dimineața să vadă ce a mai scris Milcof.
  Sunt eu, cu tot ce aduc după mine. Cu peste patruzeci de ani de muzică și scenă, cu anii de radio și televiziune, cu studiourile, artiștii, contractele, instituțiile și facturile. Cu succesele, rateurile și lucrurile pe care le-am înțeles abia după ce le-am pățit.
  Cu ce știu, dar și cu ce doar cred că știu. Întotdeauna încerc să aflu mai atent diferența înainte să public. Cu ce îmi place să aud și maiales cu ce nu-mi place sau chiar nu sunt de acord. Dar ascult.
  Experiența personală valorează mult. Dar nu este statistică națională. Și o convingere puternică nu devine adevăr fiindcă ai scris-o cu majuscule. Am făcut și greșeala asta. Important este să pot reveni asupra ei, inclusiv când nu-mi convine.

  Cât contează pentru public

  Ca audiență, Milcofisme are o dimensiune modestă. Ca efect, au fost momente în care a contat mai mult decât arată cifrele.
  Unele texte ajung mai departe, altele aproape deloc. Din ce am observat, politica și societatea atrag mai multă lume decât discuțiile despre muzică. Iar când scriu despre taxe, drepturi și probleme concrete ale meseriei, breasla devine ceva mai atentă.
  Nu mă miră. Omul nu se trezește dimineața întrebându-se cine are dreptul să fie numit Artist. Se întreabă cât mai are până la salariu, cât e rata și când prinde programarea la medic. Ar fi absurd să mă supăr fiindcă nu toate preocupările mele sunt și ale lui.
  Un proiect mic poate fi totuși util. Poate explica ceva încurcat, poate ține deschisă o discuție sau poate pune o întrebare pe care cititorul o avea deja, dar n-o formulase. Nu pot măsura exact cât rămâne dintr-un text după ce omul închide pagina. Nici n-am de gând să inventez influență acolo unde nu o pot arăta.
  Dar ar fi la fel de necinstit să spun că totul s-a redus la câteva articole și niște comentarii.

  În martie 2020 n-a mai fost doar despre scris

  La începutul pandemiei m-am speriat. Nu doar pentru mine. Am „văzut” filmul care urma pentru muzicanți: spectacole închise, evenimente anulate, contracte dispărute și oameni rămași fără venituri de pe o zi pe alta.
  Cine mi l-a trimis a fost un Regizor foarte bun.
  Pe 16 martie am pornit o petiție pentru protecția socială a artiștilor independenți. S-a rostogolit surprinzător de bine. Problema era una pe care o puteam înțelege cu toții: din ce trăim mâine?
  Am avut sprijinul senatorului de atunci Vlad Alexandrescu. Pentru mine, sprijinul lui a fost decisiv. Fără el, nu cred că aș fi ajuns să prezint problema miniștrilor și prim-miniștrilor cu care am discutat în lunile următoare.
  Am primit și multe lături pe gardul meu. Asta nu m-a surprins la fel de mult ca susținerea.
  Am mers mai departe. Împreună cu alți oameni, am contribuit la obținerea indemnizației care a sprijinit câteva mii de artiști în perioada pandemiei. Nu spun că am făcut-o singur. Au fost oameni, organizații și demersuri diferite care au împins în aceeași direcție. Tocmai de aceea vreau să spun exact care a fost partea mea, fără s-o umflu și fără s-o șterg.
  Datele oficiale consemnează mii de beneficiari ai indemnizației pentru drepturi de autor și drepturi conexe în 2020, în 2021 și la începutul lui 2022. Adică aproximativ doi ani în care sprijinul acesta a ajutat oameni cărora li se oprise meseria. Nu toți au primit bani pe toată perioada și nu toate problemele au fost rezolvate.
  Milcofisme a fost instrumentul meu în acel demers. Locul din care am putut explica, cere, insista și aduna oameni în jurul unei probleme care nu mai suporta amânare. Zeci de telefoane, fiecare cu o problemă diferită, mail-uri, informări, sute de ore de muncă și energie, evident neremunerate.
  Asta nu se vede într-un grafic de trafic. Dar în socoteala mea de astăzi cântărește mult.

  Pentru breaslă vorbesc dinăuntru

  Eu încă merg la cântare. Încă îmi car instrumentele, repet și negociez. Promovez și vând. Încă trebuie să văd cum se încasează o factură și cum se plătește un muzician. Meseria continuă și după ce se stinge lumina de pe scenă.
  De aici vine perspectiva Milcofisme. Dar asta nu înseamnă că reprezint breasla. Eu pun breasla sub lupă și spun de cele mai multe ori ceea ce cei mai mulți nu spun, ba mai mult, nu vor să vadă.
  Dar vorbesc în numele meu. Uneori, experiența altora confirmă ce spun. Alteori, mă contrazice. Și de aici pot ieși discuțiile care merită purtate.
  În aprilie 2018 am pus pe Facebook o întrebare: o trupă de coveruri este sau nu o formație de artiști? Au răspuns 72 de oameni, în sute de intervenții. S-au contrazis despre interpretare, creație, nunți, Ateneu, Joe Cocker, Johnny Hallyday, meserie și valoare. Și, lucru aproape suspect pentru Facebook, au putut să se contrazică fără să se distrugă unii pe alții.
  Ani mai târziu, am revenit la discuția aceea în serialul despre cine este Artistul în muzica românească. Întrebarea nu se terminase odată cu postarea.
  Aici cred că Milcofisme are un rost pentru breaslă: să aducă în discuție lucrurile despre care vorbim adesea numai între noi. Banii, statutul, pilele, instituțiile, profesionalismul. De ce un muzician foarte bun poate rămâne aproape necunoscut. De ce notorietatea altuia nu ne spune neapărat mare lucru despre valoarea lui. Cine hotărăște și după ce criterii.
  Am păreri bazate pe experiențe despre toate astea. Dar nu împart certificate de artist și nici nu cer colegilor să gândească la fel ca mine.

  Ce a rămas în arhivă

  Am scris a doua zi după Colectiv. Înfiorat și îndurerat, încercând să înțeleg ceva ce nu puteam accepta. Când mă uit în urmă, și textul acela face parte din Milcofisme. Cu starea în care eram atunci, nu cu liniștea unei analize făcute după ani.
  Am scris despre ceea ce am considerat o nedreptate făcută lui Nicu Covaci de către UCMR. Despre diferența dintre valoarea unui om și felul în care o instituție alege să-l recunoască și mai ales comparația cu ce fac alții în astfel de cazuri.
  Am scris despre nenumărate ediții de Eurovision, despre Festivalul Mamaia și despre Cerbul de Aur. Uneori cu plăcere, alteori cu nervi. Despre ce se auzea, ce se vedea la televizor și ce mai rămânea din promisiunea unui festival după ce se strângea decorul.
  Am scris și despre unul dintre proiectele de televiziune la care țin cel mai mult: Gala Tele 7. Am lucrat acolo ani buni. Pentru mine a fost un proiect unic. În cei șapte ani ai emisiunii s-a perindat pe acolo aproape toată breasla muzicală. Când scriu despre ea, scriu și despre oamenii cu care am muncit, nu doar despre o emisiune.
  O parte dintre oamenii aceia nu mai sunt. Unele festivaluri și emisiuni au dispărut. Au rămas înregistrări, fotografii și amintirile celor care au fost acolo. Merită să le adunăm cât încă mai are cine să spună ce se întâmpla dincolo de imagine.
  Milcofisme păstrează și o mărturie din interiorul profesiei. Nu istoria completă a muzicii românești. N-am asemenea pretenții. Dar ce am văzut și am trăit eu, alături de ce pot afla din documente și de la ceilalți.

  Și politica ce caută aici?

  Ce treabă are un muzician cu politica, economia, istoria sau societatea? Aceeași treabă pe care o are medicul, profesorul, instalatorul sau șoferul.
  Trăiesc aici, muncesc aici, plătesc taxe și votez aici. Suport consecințele deciziilor luate aici. Faptul că știu să cânt la pian nu mă obligă la amnezie civică.
  Trebuie însă să țin minte de unde vorbesc. În muzică am experiența directă a unei profesii. În politică, economie sau istorie sunt un cetățean care trebuie să se documenteze. Nu-mi dă pianul competențe suplimentare în toate celelalte domenii.
  Pot să am o poziție și s-o susțin cu argumente și documentare. Dar trebuie să pot arăta pe ce o sprijin și unde se termină faptul și începe părerea mea.

  Pentru mine a rămas și presa

  Milcofisme este locul în care n-am plecat niciodată cu totul din presă. Am plecat din redacții, din radio și din televiziune. Reflexul a rămas. Să întreb de ce, să mă uit în spatele primei explicații și să caut mai departe când ceva nu se leagă.
  Aici se întâlnesc viețile mele profesionale. Muzicianul cu jurnalistul. Omul care a fost în fața camerelor cu cel care a lucrat și în spatele lor. Cel care plătește facturi cu cel care ascultă explicațiile statului despre economie.
  Și omul care încă nu s-a obișnuit să accepte drept răspuns: „Așa merg lucrurile.”
  La cântare țin cont de public, de loc și de ce am de făcut acolo. Aici îmi aleg singur subiectele. Nu trebuie să-mi aprobe nimeni textul și nu trebuie să-mi dea nimeni voie să pun întrebarea.
  Dar libertatea asta are și partea ei neplăcută: dacă scriu o prostie, este prostia mea. N-am pe cine da vina. Am grijă însă să mă feresc cât pot. Mă documentez, verific „din cel puțin trei surse”, văd ce spun și alții mai deștepți ca mine.

  Ce n-a ieșit

  N-am construit în jurul Milcofisme o comunitate atât de activă pe cât mi-aș fi dorit. N-am făcut din problemele profesiei un subiect urmărit constant de o parte mare a breslei. Și n-am avut nici eu întotdeauna continuitatea necesară.
  Unele texte au fost prea lungi. Altele prea nervoase. Uneori am ajuns la verdict înainte să termin documentarea sau am fost tentat să transform experiența mea într-o regulă pentru toată lumea.
  Nu-mi retrag pozițiile doar ca să par mai cuminte. Dar vreau să pot deosebi o poziție argumentată de o izbucnire și un lucru demonstrabil de unul care mie mi se pare evident.
  După unsprezece ani, asta mi se pare o obligație firească față de cititor.

  Mai am ceva în lucru. Important.

  În ultimul timp lucrez și la un proiect care pleacă dintr-o altă parte importantă a vieții mele: cei peste patruzeci de ani în care am trăit din muzică. Nu despre cum se cântă. Despre cum se trăiește și, mai ales, cum se lucrează în meseria asta.
  E încă în lucru și nu vreau să vorbesc despre el înainte să fie suficient de solid. O s-o fac atunci când va fi gata.
  Are aceeași rădăcină profesională, dar își va avea locul și rostul lui. Totul la momentul potrivit.

  Astăzi sărbătoresc

  Nu am milioane de cititori cărora să le mulțumesc. Dar am oameni care citesc de ani de zile, comentează, mă contrazic, mă corectează, îmi trimit informații sau distribuie câte un text. Unii dispar o vreme și apoi apar din nou.
  Lor chiar am ce să le spun: mulțumesc. Pentru timpul acordat și pentru conversație. Inclusiv pentru cea în care nu ne înțelegem. Nu suntem galerie de fotbal și n-am nevoie de acordul vostru la fiecare paragraf.
  Astăzi mă bucur că proiectul este încă aici. Că are o arhivă și o voce pe care cred că o poți recunoaște, chiar când nu-ți place. Că au existat și momente în care, împreună cu alții, am putut face ceva folositor. Și că încă îmi vine să scriu. Îmi place la fel de mult să scriu precum îmi place să cânt.

  Punem și ștampila:

  MILCOFISME
  7 OCTOMBRIE 2015 – 7 OCTOMBRIE 2026
  11 ANI DE LA REPORNIRE

  De mâine o luăm de la capăt. Pentru că Milcofisme nu capătă valoare doar fiindcă a mai împlinit un an.

  Vechimea nu dă valoare. Contează dacă, atunci când deschizi un text, găsești ceva care merita scris și merită citit.

  Restul e aniversare.

  Florentin Milcof | 7 octombrie 2026

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  7 octombrie 2026

  Milcofisme

  ---

• Lumea care s-a rupt la 11 septembrie

  Preambul: Cum a învățat lumea să folosească Occidentul împotriva lui însuși

  Pe 11 septembrie 2026 s-au împlinit 25 de ani de când 19 oameni au reușit să lovească în câteva ore cea mai puternică țară a lumii într-un mod pe care aceasta, pur și simplu, nu și-l imaginase.
  Nu aveau portavioane. Nu aveau rachete balistice. Nu aveau sateliți militari. Aveau patru avioane de linie, arme albe, câțiva oameni care știau să piloteze și un plan foarte bine gândit.
  Nu vreau să intru aici în teoriile conspirației despre 11 septembrie. Nu pentru că orice întrebare legată de acea zi ar fi automat conspiraționistă, ci pentru că mie mi se pare suficient de tulburătoare chiar versiunea oficială.
  Comisia americană care a investigat atentatele a vorbit despre eșecuri de imaginație, politică, capabilități și management. Pe românește: Statele Unite aveau un sistem militar și de securitate uriaș, sofisticat și foarte scump, numai că sistemul fusese construit pentru alt război. Nu pentru situația în care niște avioane americane, decolate de pe aeroporturi americane, sunt transformate în rachete de niște oameni care nici măcar nu vor să supraviețuiască.
  Și aici mie mi se pare că apare prima idee importantă a întregii povești.
  Nu trebuie să fii mai puternic decât adversarul. Trebuie să găsești locul în care puterea lui nu funcționează.

  Nu cutterul a fost arma principală

  Atacatorii nu s-au urcat în avioane spunând „hai să încercăm și vedem ce iese”. Operațiunea fusese gândită cu ani înainte. Oamenii au fost selectați. Piloții au fost pregătiți. Au fost făcute zboruri de observație. Au fost studiate proceduri, comportamente, momentele în care se deschidea ușa cabinei de pilotaj, tipurile de avioane, durata zborurilor.
  Au avut și noroc. Mult. Instituțiile americane aveau bucăți de informație care, dacă ar fi fost puse împreună la timp, poate că ar fi schimbat totul. Nici operațiunea nu a reușit integral. Zborul 93 nu și-a atins ținta.
  Dar cei care au conceput atentatul înțeleseseră ceva foarte simplu despre sistemul pe care urmau să-l atace. Toată experiența occidentală a deturnărilor de avioane pleca de la o premisă: teroristul vrea ceva. Bani, eliberarea unor oameni, azil, o destinație. Și, în general, vrea să rămână în viață.
  Ei au schimbat exact premisa asta.
  Nu voiau să rămână în viață.
  Din clipa aia, o parte dintre regulile construite în zeci de ani nu mai foloseau la mare lucru.
  Asta mi se pare mult mai important decât cutterele.
  Un sistem foarte complex poate deveni vulnerabil tocmai pentru că funcționează după reguli pe care adversarul le-a înțeles mai bine decât ai înțeles tu cum pot fi întoarse împotriva ta.

  Cu zece ani înainte de atentate, Uniunea Sovietică dispăruse. America rămăsese singura superputere. Economia de piață, democrația liberală, globalizarea și integrarea economică păreau aproape inevitabile. În anii ’90 exista sentimentul că lumea merge într-o singură direcție și că problema nu mai este dacă restul planetei va adopta modelul occidental, ci cât de repede o va face.
  Cred că aici Occidentul a făcut una dintre marile sale greșeli.
  A confundat modernizarea cu occidentalizarea.
  A presupus că, dacă o societate primește capitalism, tehnologie, internet, universități, autostrăzi și prosperitate, mai devreme sau mai târziu va adopta automat și aceeași relație dintre individ și comunitate, religie și stat, familie și societate, libertate și autoritate.
  Numai că nu este așa.
  Poți să ai zgârie-nori, inteligență artificială, industrie de ultimă generație și comerț global fără să vrei să devii cultural Suedia.
  China este exemplul uriaș. Dar nu este singurul.

  Occidentul și-a făcut și singur o parte din probleme

  Aici cred că trebuie să fim corecți. Altfel, seria asta riscă să devină o poveste simplă cu Occidentul cel bun atacat de niște dușmani răi. Și lucrurile nu sunt atât de curate.
  Occidentul a făcut războaie ale căror justificări s-au dovedit false sau profund discutabile. Irakul și armele de distrugere în masă care nu au mai fost găsite rămân exemplul cel mai cunoscut. A vorbit despre o ordine internațională bazată pe reguli, dar nu a reușit întotdeauna să convingă restul lumii că regulile sunt aceleași pentru toți.
  Globalizarea a adus dezvoltare și a scos enorm de mulți oameni din sărăcie. Dar a produs și perdanți. Iar aici statisticile generale nu ajută prea mult. Dacă economia țării tale crește cu 3%, dar fabrica din orașul tău s-a închis, copiii au plecat, centrul orașului moare și tu ai ajuns de la muncitor calificat la om care se descurcă de pe o lună pe alta, nu te încălzește prea tare că produsul intern brut a crescut.
  Mai este și problema corporațiilor. Formal, statele fac legile. Numai că puterea de influență nu este împărțită egal. OCDE, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, vorbește direct despre riscul ca lobby-ul și resursele foarte mari ale unor grupuri economice să producă influență disproporționată asupra deciziilor publice.
  Iar companiile tehnologice au ajuns într-o poziție pe care părinții democrațiilor moderne nici n-aveau cum s-o prevadă. O bună parte din discuția publică nu se mai poartă în piață, în ziar sau la televizor. Se poartă pe Facebook, TikTok, X, YouTube. Adică pe terenul unor companii private care stabilesc și regulile jocului.
  Ele nu-ți spun cu cine să votezi. Cel puțin nu direct.
  Dar algoritmul decide ce vezi mai des, ce te enervează, ce îți confirmă prejudecățile și cât timp rămâi acolo.
  Și după aceea ne mirăm că societățile se rup în tabere.

  Mai există o problemă despre care se vorbește fie prea isteric, fie deloc: felul în care Occidentul și-a promovat uneori propriile valori.
  Să fie clar. Faptul că doi oameni trebuie să aibă aceleași drepturi în fața legii nu mi se pare negociabil, indiferent de orientarea lor sexuală, religie sau origine.
  Dar dreptul și strategia prin care încerci să-l faci acceptat social nu sunt același lucru.
  Nu poți lua o transformare culturală care într-o parte a Occidentului s-a produs în zeci de ani și s-o așezi, cu același vocabular, aceeași viteză și același aplomb, peste o societate profund religioasă, tradițională sau patriarhală, iar după aceea să te miri că apare reacția.
  Mai ales când mesajul ajunge să sune așa: dacă accepți, ești modern; dacă ai întrebări, ești înapoiat.
  Poți avea dreptate în privința libertății și să faci strategia prost.
  Iar dacă împingi orice rezervă în afara conversației normale, rezerva nu dispare. Se mută. Se radicalizează. Devine identitate politică.
  Și după aceea apare cineva care spune: „Vedeți? Ei nu vor doar alianță, comerț și cooperare. Vor să vă spună cum să vă creșteți copiii, ce familie trebuie să aveți și în ce mai aveți voie să credeți.”
  Este multă propagandă aici.
  Dar propaganda „bună” nu inventează totul. Ia un lucru real și îl umflă până nu mai vezi nimic în jurul lui.

  Războiul s-a schimbat

  Rusia a înțeles foarte bine mecanismul.
  Nu trebuie să intre cu tancurile în fiecare țară europeană ca s-o slăbească. Poate să exploateze neîncrederea în instituții, alegerile, rețelele sociale, teoriile conspirației, frustrările economice, spaimele culturale și conflictele care există deja.
  Nu trebuie să inventeze furia. O amplifică.
  Nu trebuie să inventeze taberele. Le împinge una împotriva celeilalte.
  Și, foarte important, nici măcar nu trebuie să-i convingă pe oameni că Rusia are dreptate.
  Este suficient să-i convingă că nimeni nu mai are dreptate.
  Că presa minte. Că alegerile sunt aranjate. Că instituțiile sunt vândute. Că UE îi controlează. Că NATO îi bagă în război. Că ceilalți sunt fie trădători, fie proști.
  Cu alte cuvinte, dacă îi faci pe ceilalți proști, iar ceilalți te fac trădător, ambele tabere fac, de fapt, jocul manipulatorului.
  În clipa în care o societate nu mai are un minim teren comun pe care să discute, ai făcut deja o bucată importantă din treabă.

  Folosești mecanismele democrației împotriva democrației.

  China joacă alt joc. Și trebuie spus asta, pentru că altfel cădem foarte repede în prostia cu „toți sunt împotriva noastră”.
  China nu este Rusia. Rusia nu este Al-Qaeda sau oricare altă organizație similară. India nu este Iranul. Arabia Saudită nu este China.
  Beijingul nici măcar nu are nevoie să distrugă sistemul economic global. Sistemul acela a ajutat enorm China să devină ceea ce este astăzi. A intrat în globalizare, a produs, a exportat, a cumpărat resurse, a construit infrastructură, a investit și și-a mărit influența.
  Nu a ieșit din sistem.
  L-a folosit.
  Și l-a folosit atât de bine încât acum poate întreba cine a stabilit că regulile trebuie făcute mereu la Washington, Bruxelles sau Londra. Se simte, practic, legitimă să participe la stabilirea regulilor.
  BRICS este unul dintre semnele acestei schimbări. Nu este NATO antioccidental și nici membrii lui nu formează o familie fericită. Au interese diferite și uneori se calcă serios pe picioare.
  Dar apariția și extinderea unui asemenea grup spun ceva destul de simplu:
  lumea nu mai acceptă automat un singur centru de gravitație.

  Și acum ajungem la noi

  România nu este spectator în povestea asta. Doar că este mai degrabă pe masa deciziilor decât la masa la care acestea se iau.
  Și aici lucrurile devin mai complicate, pentru că Rusia, TikTok-ul sau oricui mai vrem noi să-i dăm vina nu trebuie să inventeze fisurile societății românești.
  Le avem de mult.
  Discuția despre modernizare și identitate exista la noi de când treceam de la caftan la joben.
  Prima mare modernizare a fost făcută de sus în jos de generația pașoptistă și de elitele care au construit statul după 1859. Instituțiile, legile, administrația, școala și elitele s-au occidentalizat mult mai repede decât putea să se transforme o societate covârșitor rurală, care funcționase sute de ani după alte reguli.
  A doua mare modernizare forțată a venit cu comunismul și a fost accelerată brutal în epoca Ceaușescu. Industrializare, fabrici, blocuri, orașe umflate rapid, milioane de oameni mutați din sat spre centre industriale.
  În ambele situații, partea materială a mers mai repede decât partea de mentalitate.
  Și peste toate astea am avut dictatură, național-comunism, cultul conducătorului, suspiciunea față de străini și ideea foarte bine întipărită că țara este mică, asediată și că marile puteri vor mereu ceva de la noi. Nu că asta n-ar fi fost, cel puțin în parte, perfect adevărat.
  După 1989 am mers din nou spre Occident.
  Și bine am făcut, după părerea mea. Doar că mai-marii noștri au avut tot timpul impresia că îi vor păcăli pe occidentali.
  Dar contradicțiile vechi nu au dispărut pentru că am intrat în NATO și UE.
  Vrem Europa, dar ne enervează Bruxelles-ul. Vrem libertate, dar vrem și omul care „să pună ordine”. Vrem reguli, dar dacă regula ne încurcă începem să căutăm o cunoștință. Vrem prosperitatea occidentală, dar o parte dintre noi nu vrea toate schimbările culturale care vin din Occident.
  Aici apare terenul perfect pentru exploatare.
  Războiul hibrid nu trebuie să inventeze fisurile României. Trebuie doar să știe unde să intervină eficient.

  De aici începe „Lumea care s-a rupt la 11 septembrie”

  Articolul acesta este preambulul unei serii în trei episoade.
  Seria se numește „Lumea care s-a rupt la 11 septembrie”.
  Și spun asta apăsat pentru că nu sunt trei articole pe teme diferite puse unul lângă altul. Sunt trei părți ale aceleiași povești și ale aceluiași argument.
  În primul episod mă întorc la 11 septembrie și la întrebarea care m-a pornit, de fapt, în toată treaba asta: cum naiba a fost posibil? Cum au putut 19 oameni să exploateze atât de eficient sistemul de securitate al celui mai puternic stat al lumii? Cine a făcut planul? Cât de bun a fost? Ce știau atacatorii? Ce nu și-a imaginat America? Și cât a fost pregătire, cât a fost eroare americană și cât a fost, pur și simplu, noroc?
  În al doilea episod merg mai departe. Ce s-a întâmplat cu mecanismul după 11 septembrie? Cum ajungi de la avion transformat în armă la informație transformată în armă? Aici intră Rusia și războiul hibrid, China și puterea economică, BRICS și lumea care începe să refuze ordinea occidentală ca pe ceva dat. Dar intră și greșelile Occidentului, pentru că nu poți explica succesul adversarului dacă refuzi să te uiți la propriile slăbiciuni.
  Iar în al treilea episod ajungem acasă.
  „Caftanul, jobenul și tătucul.”
  De ce conflictul dintre modernizare și tradiție este atât de vechi în România? De ce oscilăm între Occident și obsesia suveranității? De ce vrem libertate, dar apare periodic și nevoia omului providențial care vine și „face ordine”? Ce au lăsat în urmă cele două modernizări făcute de sus, cea pașoptistă și cea comunistă? Și de ce tocmai aceste fisuri fac România atât de ușor de atacat informațional?
  Asta este continuitatea seriei.
  Vulnerabilitatea sistemului. Exploatarea vulnerabilității. Vulnerabilitatea noastră.
  Nu cred că Al-Qaeda, Rusia, China, Iranul și BRICS stau la aceeași masă și execută un mare plan secret pentru distrugerea Occidentului. Ar fi o explicație spectaculoasă, simplă și probabil falsă.
  Cred că se întâmplă ceva mai interesant și mult mai greu de rezolvat.
  Actori foarte diferiți au descoperit, fiecare în felul lui, că o ordine foarte puternică nu trebuie neapărat atacată frontal.
  Uneori îi folosești infrastructura.
  Alteori îi folosești libertatea informației.
  Alteori îi folosești piețele.
  Alteori îi contești valorile.
  Iar uneori nici măcar nu trebuie să faci foarte mult.
  Pentru că sistemul îți oferă singur o parte dintre arme prin contradicțiile, excesele și greșelile lui.
  De aici pleacă seria „Lumea care s-a rupt la 11 septembrie”.
  De la o întrebare care mie mi se pare mai importantă decât orice teorie a conspirației:
  Cum a ajuns o ordine mondială care în 1991 părea fără rival ca, după numai 35 de ani, să fie atacată din exterior, contestată economic și politic și pusă sub semnul întrebării chiar de o parte dintre propriii cetățeni?
  Începem cu 11 septembrie 2001.
  Ziua în care s-a văzut, poate pentru prima dată atât de brutal, că nu trebuie întotdeauna să distrugi sistemul adversarului.
  Uneori este suficient să-l înțelegi suficient de bine încât să-l întorci împotriva lui însuși.

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  12 septembrie 2026

  Milcofisme

  ---

• Și atunci, cine e Artistul?

  Cine e Artistul în muzica românească — Episodul 7. Final
  

  Șase episoade am căutat ștampila. Cine hotărăște că un om este Artist? Școala? Conservatorul? Breasla? Instituția în care lucrează? Criticul? Publicul? Piața? Numărul de bilete vândute? Audiența? Banii?
  Am început seria de la muzicianul de coveruri și de la o întrebare aparent banală: dacă un om cântă profesionist muzica altuia, este Artist sau doar interpret?
  După șase episoade, cred că problema nu este că n-am găsit ștampila. Problema este că am căutat-o.
  Poate că Artistul nu este un titlu pe care cineva trebuie să ți-l acorde.

  Am combinat trei lucruri diferite

  Când vorbim despre artiști, combinăm foarte ușor trei lucruri care nu sunt deloc identice: profesia, recunoașterea și valoarea artistică.
  Profesia spune ceva despre raportul unui om cu meseria lui. A studiat, are competență, muncește constant, respectă niște standarde și, eventual, trăiește din ceea ce face.
  Recunoașterea spune altceva. Aici intră publicul, instituțiile, breasla, presa, notorietatea, audiența și banii.
  Valoarea artistică este însă altă discuție. Aici nu mai vorbim despre cât câștigă omul sau cine îl cunoaște. Vorbim despre ceea ce produce.
  Cele trei se pot întâlni. Dar nu este obligatoriu.
  

  Poți fi un profesionist foarte bun fără să produci de fiecare dată un act artistic remarcabil. Poți avea un succes enorm fără ca succesul să dovedească valoarea artistică. Poți avea valoare și să rămâi aproape necunoscut. Și, desigur, le poți avea pe toate trei.
  Confuzia începe când una este folosită drept dovadă automată pentru celelalte.

  Când publicul vede Artistul și breasla nu

  Se întâmplă ca un muzician să aibă un public enorm, iar în interiorul profesiei să fie privit cu suspiciune. Se întâmplă și invers. Un muzician poate fi foarte respectat de colegii lui și aproape necunoscut publicului larg.
  Cine are dreptate?
  Poate că și aici întrebarea este pusă prost, pentru că publicul și comunitatea profesională nu ascultă întotdeauna același lucru.
  Un muzician aude și mecanismul. Aude frazarea, armonia, dificultatea, originalitatea unei soluții, controlul instrumentului, raportarea la tradiția genului. Publicul nu are nicio obligație să desfacă toate astea în bucăți. El primește, înainte de toate, efectul.
  M-a emoționat? M-a făcut să ascult? Îmi amintesc omul acela? Vreau să-l mai aud?
  Sunt criterii diferite.
  Breasla poate ajunge să confunde dificultatea cu valoarea și accesibilitatea cu superficialitatea. Publicul poate confunda notorietatea cu valoarea și familiaritatea cu calitatea. Și unii, și ceilalți pot fi influențați de modă, reputație, prejudecăți și context.
  Publicul și breasla nu sunt două tribunale care judecă neapărat același proces. Folosesc criterii parțial diferite.

  
  De aceea pot ajunge, cu bună-credință, la verdicte opuse. Și tocmai de aceea n-aș da ștampila supremă niciunuia.

  Locul nu face Artistul. Dar schimbă ascultarea

  Spațiul contează. Nu pentru că o sală prestigioasă transformă automat un muzician în Artist, ci pentru că locul schimbă radical condițiile în care ceea ce face el ajunge la public.
  O sală de concert îi spune spectatorului, înainte de prima notă: ai venit aici să asculți. Un restaurant îi spune altceva: muzica face parte din seara ta.

  
  Mai există acustica, zgomotul, lumina, distanța față de interpret, conversațiile, paharele, telefoanele, oamenii care intră și ies. Toate pot favoriza comunicarea sau o pot sabota.
  Muzicianul poate fi același. Muzica poate fi aceeași. Disponibilitatea celui care ascultă nu mai este aceeași. De aceea trebuie să corectez aici ceva ce am spus într-un episod anterior.
  Publicul nu „simte corect” în orice împrejurare. Poate recunoaște valoarea. Poate și s-o rateze. Și uneori nu pentru că ar fi incapabil s-o înțeleagă, ci pentru că întâlnește actul artistic într-un context care îl împinge să nu-i acorde atenție.
  Spațiul nu decide dacă ești Artist. Dar poate decide câte șanse are ceea ce faci să fie receptat ca act artistic.

  Când UNESCO a trebuit să dea o definiție

  Problema nu este numai a noastră.
  În anii ’70, UNESCO și Organizația Internațională a Muncii — OIM — lucrau la lămurirea statutului profesional, economic și social al artiștilor.
  Nu căutau răspunsul la întrebarea „cine cântă mai bine?”. Aveau nevoie de o definiție care să poată funcționa în lumea reală.
  Cine este artist atunci când trebuie să-i recunoști drepturi? Ce statut profesional are? Ce se întâmplă cu omul care este salariat? Dar cu cel care lucrează independent? Ce protecție socială trebuie să aibă?
  UNESCO nu a pornit de la o foaie albă. În 1978, când Conferința Generală a decis elaborarea unui instrument internațional privind statutul artistului, avea deja în față studii UNESCO și OIM, răspunsurile statelor la un chestionar comun și concluziile unei reuniuni OIM–UNESCO ținute la Geneva în 1977.
  S-a decis ca instrumentul să fie o Recomandare către statele membre.
  Doi ani mai târziu, la 27 octombrie 1980, Conferința Generală UNESCO adopta la Belgrad Recomandarea privind Statutul Artistului. România era printre delegațiile participante.

  UNESCO, Recommendation concerning the Status of the Artist, Belgrad, 27 octombrie 1980.

  

  Și ce au pus în definiție?
  În esență, artistul este persoana care creează, dă expresie creativă sau recreează opere de artă, consideră creația artistică o parte esențială a vieții sale, contribuie astfel la dezvoltarea artei și culturii și este sau cere să fie recunoscută drept artist, indiferent dacă are sau nu un raport de muncă ori de asociere.
  Documentul îi include explicit și pe interpreți.
  Asta mi se pare important.
  Nu apar drept condiții diploma, celebritatea, numărul de bilete vândute, apartenența obligatorie la o organizație profesională sau faptul că trebuie să fii autorul operei.
  Iar pentru întrebarea de la care am pornit în primul episod, asta lămurește ceva esențial: dacă pianistul care interpretează Chopin poate fi Artist, deși nu el a compus muzica, nu există niciun motiv logic pentru care interpretarea muzicii pop sau a unui cover să te scoată, din principiu, din categoria Artistului.
  Interpretarea poate fi creație.
  Dar asta nu înseamnă că orice interpretare este automat creație.
  Și aici UNESCO nu ne mai poate ajuta.

  UNESCO răspunde la altă întrebare

  Recomandarea din 1980 nu încearcă să stabilească cine este un Artist mare. Nu compară doi pianiști, nu notează interpretări și nu măsoară valoarea unei opere.
  Trebuie să stabilească pe cine privește un statut profesional care înseamnă, între altele, libertăți și drepturi morale, economice și sociale, inclusiv probleme legate de venit și protecție socială.
  Cu alte cuvinte, UNESCO încearcă să răspundă la întrebarea: pe cine trebuie societatea să recunoască și să protejeze ca artist?
  Eu am încercat, în seria asta, să răspund la alta:
  Când devine ceea ce face acel om Artă?
  Diferența este esențială.
  Statutul nu garantează valoarea. După cum valoarea nu garantează statutul, succesul sau banii.

  Cine te învață să fii muzician după ce ai învățat să cânți?

  Mai există o ruptură pe care am simțit-o în toți anii ăștia de meserie și despre care vorbim prea puțin.
  Pregătirea artistică te învață, firesc, să cânți.
  La canto înveți respirație, emisie, vibrato și tehnică vocală. La instrument studiezi game, pasaje, repertoriu, acompaniament, interpretare, poate și improvizație. În anumite forme de pregătire înveți inclusiv mișcare scenică.
  După care ieși pe ușă și intri în piață. Și acolo începe altă școală.
  Cine te învață ce trebuie să conțină un contract? Ce drepturi cedezi? Ce trebuie să ceri unui organizator sau unui impresar? Cum îți construiești repertoriul pentru munca pe care vrei s-o faci? Cum îți pregătești necesarul tehnic? Cum îți organizezi garderoba? Cum negociezi? Ce faci dacă nu ești plătit?
  Și, până la urmă, cum construiești o carieră care să nu dureze trei ani, ci treizeci?
  Nu dezvolt aici subiectul. Merită o discuție separată.
  Îl aduc doar pentru că arată încă o dată cât de ușor confundăm lucrurile.
  Să fii pregătit artistic și să fii pregătit pentru profesia de artist nu sunt același lucru.
  Piața te poate învăța diferența. Numai că o face, de obicei, pe banii și pe timpul tău.

  Și atunci, cine e Artistul?

  Meseria se poate învăța. Tehnica se poate măsura. Studiile se pot demonstra. Notorietatea se poate măsura în audiență. Succesul comercial se poate măsura în bani.
  Toate sunt reale.
  Niciuna nu explică însă singură momentul în care un om ia o piesă, o idee, o experiență sau o emoție și face din ea ceva care poartă amprenta lui.
  După toate cele șapte episoade, aici ajung eu:
  

  Actul artistic începe atunci când materia unei arte trece prin identitatea celui care o practică și devine expresie personală capabilă să ajungă la alt om.
  Poate să fi compus el muzica. Poate s-o fi compus altcineva acum două sute de ani.
  Poate fi Beethoven. Poate fi Beatles. Poate fi o romanță. Poate fi o piesă de trei acorduri.
  Genul nu hotărăște. Diploma nu hotărăște. Instituția nu hotărăște. Succesul nu hotărăște. Și nici simplul fapt că un om urcă pe scenă nu este suficient.
  Un pianist care reproduce corect o piesă este interpret. Dacă își face competent și constant meseria, este profesionist.
  Actul artistic începe dincolo de asta. Atunci când în ceea ce face apare ceva ce nu mai poate fi explicat numai prin notele scrise, tehnică și rutină: frazarea, intenția, timpul, sunetul, riscul, felul în care omul acela înțelege muzica și felul în care o face să ajungă la celălalt.
  Nu avem un aparat care să măsoare asta. Poate că este bine că nu-l avem.

  Artist 24 de ore din 24?

  Mai e ceva care mă incomodează în folosirea cuvântului.
  Spunem „X este Artist” ca și cum am descrie o stare permanentă.
  Dar un mare muzician poate avea o seară proastă. Poate cânta mecanic. Un compozitor poate scrie o piesă extraordinară și apoi zece mediocre. Un profesionist excepțional nu produce obligatoriu Artă excepțională de fiecare dată când începe programul.
  De aceea, după seria asta, aș muta puțin accentul de la titlul de Artist către actul artistic.
  Nu pentru a nega profesia sau statutul. Dimpotrivă. Recomandarea UNESCO arată foarte bine de ce artistul are nevoie de un statut profesional real.
  Ci pentru a nu confunda statutul cu valoarea.

  Am căutat ștampila degeaba

  Conservatorul poate certifica pregătirea. Instituția poate angaja. O organizație profesională poate primi membri. Presa poate acorda vizibilitate. Piața poate produce succes. Publicul poate aplauda. Breasla poate recunoaște valoarea.
  Toate au un rol. Și toate pot greși.
  De aceea, după șapte episoade, n-aș mai da nimănui monopolul asupra cuvântului „Artist”.
  Nici instituției. Nici breslei. Nici pieței. Nici măcar publicului.
  Arta nu începe atunci când cineva îți pune ștampila. Începe atunci când meseria se transformă în expresie personală și expresia aceea ajunge la alt om.
  Asta poate să se întâmple pe scena Ateneului.
  Și poate să se întâmple la gura de metrou.

   

  Dacă ai ajuns direct la acest episod și vrei să vezi cum s-a construit întrebarea de la început până aici, seria completă poate fi citită în ordine:

  1. Artist sau cântăreț? Cine este artistul în muzica din România?
  2. Cine are dreptul să fie numit artist?
  3. Cine decide? O conversație din 2018 şi prima sinteză
  4. Cine ține ștampila?
  5. Cealaltă ștampilă sau dictatura decorului
  6. Cine hotărăște că ești artist nu plătește chiria

   

  Partea documentară a acestui episod se bazează pe sursele UNESCO și OIM de mai jos. Celelalte concluzii provin din argumentele dezvoltate în cele șase episoade anterioare, din experiențele profesionale ale celor care au participat la discuția inițială și din analiza personală, formulate explicit în text.

  1. OIM / UNESCO — Joint Meeting of Experts on the Status of the Artist, Geneva, 29 august–2 septembrie 1977
  Raportul reuniunii comune de experți OIM–UNESCO privind statutul artistului, una dintre etapele pregătitoare ale viitoarei Recomandări.
  Raportul reuniunii OIM–UNESCO din 1977 — UNESCO Digital Library

  2. UNESCO — Conferința Generală, sesiunea a XX-a, Paris, 1978 — Rezoluția 4/3.6/3
  Documentul în care Conferința Generală constată existența studiilor UNESCO și OIM, a răspunsurilor statelor la chestionarul comun și a concluziilor reuniunii de la Geneva din 1977 și decide elaborarea unui instrument internațional privind statutul artistului, sub forma unei Recomandări către statele membre.
  UNESCO — Records of the General Conference, 20th Session, 1978, Volume I: Resolutions

  3. Sally C. Cornwell / International Labour Office — „The social and working conditions of artists”, 1979
  Studiu publicat în International Labour Review, vol. 118, nr. 5, pp. 537–556, despre condițiile sociale și profesionale ale artiștilor, în contextul lucrărilor OIM privind statutul acestora.
  International Labour Organization — The social and working conditions of artists

  4. UNESCO — Conferința Generală, sesiunea a XXI-a, Belgrad, 23 septembrie–28 octombrie 1980
  Documentele oficiale ale Conferinței Generale în cadrul căreia a fost adoptată Recomandarea privind Statutul Artistului. Lista delegațiilor confirmă și participarea României la sesiunea de la Belgrad.
  UNESCO — Records of the General Conference, 21st Session, Belgrade, 1980, Volume I: Resolutions

  5. UNESCO — Recommendation concerning the Status of the Artist, 27 octombrie 1980
  Textul oficial al Recomandării. De aici provin definiția artistului folosită în articol, includerea explicită a interpreților și precizarea că recunoașterea ca artist nu depinde de existența unui raport de muncă sau de apartenența la o organizație profesională.
  UNESCO — Textul oficial al Recommendation concerning the Status of the Artist

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  9 septembrie 2026

  Milcofisme

  ---

• Tinerii se distrează. Adulții uită.

  De la Jim Morrison la Beach, Please!: despre muzică, scandal, cultură și eterna poveste că „pe vremea noastră era mai bine”
  

  1 martie 1969.

  Jim Morrison urcă pe scenă la Miami beat și pus pe scandal. The Doors întârziase, în sală erau mii de oameni înghesuiți, atmosfera era deja încinsă. Morrison ratează intrări, oprește cântece, își înjură publicul, provoacă spectatorii, face gesturi obscene. La un moment dat scena este invadată. Polițiștii încearcă să țină lucrurile sub control. Concertul se transformă într-un haos.

  După aceea vin ziarele, procurorii, procesul. Morrison este acuzat inclusiv că și-ar fi expus organele genitale, lucru rămas controversat chiar între cei care au fost acolo. Este însă judecat și condamnat pentru comportamentul său din acea seară.

  Azi, Jim Morrison este una dintre figurile canonice ale rockului.

  

  Cincizeci și cinci de ani mai târziu, niște adulți din România se uită la imaginile de la Beach, Please! și descoperă, din nou, că tineretul s-a stricat.

  Noi uităm

  Avem o memorie culturală foarte scurtă.

  Ne amintim muzica tinereții noastre. Ne amintim petrecerile, hainele, primele iubiri, concertele, sentimentul acela foarte plăcut că lumea începea odată cu noi. Dar uităm aproape complet cât de scandalos părea totul pentru generația dinainte.
  Poate că aici este una dintre păcălelile pe care ni le joacă memoria. Nu ne amintim tinerețea așa cum a fost. Ne-o amintim după ce timpul a curățat-o de scandaluri, excese, prostii și frici. Și atunci apare inevitabil propoziția:

  Pe vremea noastră era mai bine.

  Numai că și părinții noștri spuneau exact același lucru despre noi. Și părinții lor despre ei.
  În 1957, Elvis Presley ajunge să fie filmat la televiziunea americană numai de la brâu în sus. Mișcările lui de bazin erau considerate prea provocatoare și o influență proastă asupra tinerilor. Astăzi Elvis este patrimoniu. Atunci, problema era bazinul.

  Zece ani mai târziu, Rolling Stones trebuie să schimbe la televiziune „Let’s Spend the Night Together” în mai cumintele „Let’s Spend Some Time Together”.
  Civilizația occidentală supraviețuise bazinului lui Elvis, dar încă avea probleme cu ideea că doi oameni ar putea petrece noaptea împreună.

  În 1966, John Lennon spune că Beatles au devenit mai populari decât Iisus. În special în sudul Statelor Unite urmează boicoturi, proteste, posturi de radio care refuză să mai difuzeze trupa și oameni care ard în public discurile Beatles.
  Gândiți-vă puțin.
  Nu ardeau discurile unor necunoscuți pe care istoria i-a uitat.
  Ardeau Beatles.
  Formația pe care astăzi aproape nimeni nu mai îndrăznește s-o scoată din istoria culturii secolului XX.

  

  Acesta este locul ideal. Graficul recapitulează vizual exact cele trei exemple după ce cititorul le-a parcurs.

  De fiecare dată era grav. De fiecare dată erau copiii.
  De fiecare dată era morala. De fiecare dată muzica urma să-i strice.
  Și de fiecare dată lumea mergea înainte.

  Costinești, 2024

  Asta nu înseamnă că tot ce se întâmplă astăzi trebuie acceptat cu un zâmbet superior.
  La Beach, Please!, Wiz Khalifa a fumat cannabis pe scenă și a avut cannabis asupra lui. Pentru asta a avut probleme penale în România și a fost ulterior condamnat.
  Nu este nevoie să-i spunem libertate artistică. Este o faptă concretă și poate fi judecată ca atare.
  Dar de aici până la concluzia că zecile de mii de adolescenți din fața scenei sunt o generație pierdută e drum lung.
  Faptul că un rapper fumează cannabis pe scenă spune ceva despre rapper. Poate spune ceva și despre organizare.
  Nu spune, prin el însuși, că publicul lui va deveni drogat, delincvent sau incapabil să funcționeze în societate.
  Exact aici facem greșeala de fiecare dată. Luăm o faptă.
  O transformăm într-un simbol.
  Apoi transformăm simbolul într-un diagnostic asupra unei generații întregi.

  Și gata.
  „Tinerii de azi.”

  

  Gheboasă nu este Ministerul Educației

  Acum câțiva ani am scris despre Gheboasă.
  Nu pentru că muzica lui mă interesează în mod special. Tocmai asta era ideea.
  Gheboasă este, înainte de toate, un produs de divertisment. A găsit un public, publicul a reacționat, cineva a observat că există bani acolo, produsul a crescut, promovarea a crescut, banii au crescut. Nimic extraordinar. Așa funcționează piața.
  Problema începe când îi cerem lui Gheboasă ceea ce ar fi trebuit să cerem familiei, școlii, profesorilor, instituțiilor culturale și politicilor publice.
  Gheboasă nu este Academia Română. Untold nu este școală.
  Beach, Please! nu este Ministerul Educației.
  Și nici nu trebuie să fie.
  Aici trebuie făcută însă o distincție importantă.
  Divertismentul poate fi cultură. Un concert, un film, un festival, o piesă pop fac parte din viața culturală.
  Dar consumul unui produs cultural nu este același lucru cu formarea culturală.

  

  Poți merge trei zile la festival. Poți vedea o sută de filme.
  Poți asculta zece mii de cântece.
  Asta nu înseamnă automat că ai învățat să citești lumea, să faci diferența dintre valoare și succes, dintre argument și prostie, dintre libertate și inconștiență.
  Astea se construiesc în ani.

  Nu festivalul îți educă copilul

  Formarea culturală începe, înainte de orice, acasă. În limbajul pe care îl aude copilul.
  În conversațiile care se poartă sau nu se poartă în familie. În cărțile care există sau nu există în casă.
  În felul în care părinții vorbesc despre oameni diferiți de ei. În felul în care reacționează la greșeli.
  Apoi vine școala. Profesorul bun sau profesorul care doar bifează programa.
  Biblioteca.Cărțile citite de bunăvoie și cele citite pentru că trebuie.
  Prietenii. Filmele. Muzica. Internetul. Toate se adună.
  Cultura nu intră în copil prin perfuzie la șaptesprezece ani, la poarta unui festival.
  Dacă ajungem să-i cerem organizatorului de la Beach, Please! să repare în trei zile ceea ce familia, școala și societatea n-au construit în cincisprezece ani, am greșit adresa.

  

  Și copiii caută lucrurile interzise. Au făcut-o dintotdeauna.

  Pe la opt-nouă ani am venit și eu acasă foarte mândru cu o poezie copiată de la niște zurbagii, plină de toate cuvintele pe care ni se spunea că este rușine să le rostim.
  Nu inventasem pornografia. Nu inventasem decăderea. Nu apăruse TikTok.
  Eram doar copil și tocmai descoperisem cât de interesant este să spui exact ce adulții îți spun că nu ai voie să spui.
  Meseria de părinte este mult mai complicată decât indignarea pe Facebook.

  Gustul nu este IQ

  Mai avem un obicei. Ne folosim gustul cultural ca pe un certificat de inteligență.
  Eu ascult asta, deci sunt așa. Tu asculți ailaltă, deci ești altfel.
  Ascult Coldplay, deci sunt civilizat. Ascult manele, deci sunt într-un anumit fel.
  Ascult Mahler, deci am trecut examenul.
  Nu.

  În 2024, Coldplay l-a invitat pe Babasha pe scena Arenei Naționale. O parte a publicului l-a huiduit, iar în câteva ore România nu mai discuta despre un moment muzical, ci despre manele, rasism, elitism, identitate și cultură.
  Pentru că gustul muzical devenise legitimație socială.
  Eu unul pot să mă distrez cu o manea într-o anumită stare fără să cred că am descoperit Mahler.
  Și pot să-l ascult pe Mahler sau pe Keith Jarrett fără să-mi petrec viața cu sprânceana ridicată în fața celui care nu-i ascultă.
  Omul nu are un singur sertar în cap.
  Problema este că din toleranța asta nu trebuie să cădem în cealaltă prostie: ideea că totul valorează la fel.
  Nu.

  Nu totul valorează la fel. Există meșteșug. Există originalitate. Există complexitate. Există profunzime.
  Există artiști care schimbă limbajul unei arte și există produse care servesc foarte bine o seară de petrecere. Nu este nimic rușinos în a doua categorie.
  Faptul că nu mă consider superior celui care ascultă Gheboasă nu mă obligă să-l pun pe Gheboasă lângă Lennon, Morrison, Mahler sau Thelonious Monk.
  Exact asta scriam și atunci. Nu despre egalitatea valorilor era vorba, ci despre absurditatea de a transforma preferința muzicală într-un test de inteligență.

  

  Ce rămâne?

  Aici intervine timpul. Timpul are un talent extraordinar de a elimina zgomotul.
  De la Elvis a rămas muzica, nu ordinul cameramanului de a-l filma de la brâu în sus.
  De la Beatles au rămas cântecele, nu rugurile pe care le făceau unii cu discurile lor.
  De la Morrison a rămas The Doors, nu dosarul penal din Florida.

  

  Și uneori timpul face ceva și mai interesant.

  Nu uită scandalul. Îi schimbă sensul.
  În 1992, Sinéad O’Connor a rupt la televiziunea americană fotografia Papei Ioan Paul al II-lea, într-un protest legat de abuzurile asupra copiilor din Biserica Catolică. Reacția publică a fost enormă.
  Ani mai târziu, după ce lumea a aflat dimensiunea scandalurilor de abuz sexual din Biserică, gestul ei a început să fie privit altfel.
  Timpul nu doar uită. Uneori recitește.
  Nu știu dacă peste cincizeci de ani va mai ști cineva cine a fost Gheboasă.
  Nu știu câte dintre vedetele uriașe de astăzi vor mai interesa pe cineva.
  Probabil foarte puține. Așa a fost întotdeauna.
  Nu este însă treaba noastră să hotărâm posteritatea în 2026.
  Posteritatea se descurcă singură.

  Tinerii se vor face mari

  Adolescenții care au fost la Beach, Please! în 2024 vor crește. Unii vor deveni medici.
  Alții șoferi. Ingineri, muzicieni, instalatori, funcționari, antreprenori, profesori, șomeri, părinți.
  Unii vor face prostii. Alții nu.
  Unii vor asculta în continuare trap.
  Alții probabil vor râde peste douăzeci de ani când copiii lor vor asculta ceva ce lor li se va părea imposibil de suportat.
  Și, dacă suntem consecvenți cu istoria speciei, vor spune:
  „Ce muzică e asta?”„Ce cuvinte sunt astea?”„Noi nu eram așa.”
  Ba eram. În alte haine. Cu alte boxe. Cu alte cuvinte. Cu alte scandaluri.
  Distracția nu este educație.

  Dar nici nu trebuie condamnată pentru că nu este educație.

  Festivalul trebuie să respecte legea și să-și protejeze publicul. Artistul răspunde pentru ceea ce face. Părintele răspunde pentru educația copilului. Școala pentru partea ei. Statul pentru a lui.
  Să nu le amestecăm doar fiindcă este mai comod să găsim vinovatul pe o scenă de la Costinești.
  Și mai ales să nu uităm atât de repede.
  Pentru că, dacă un copil de șaptesprezece ani poate fi „stricat” definitiv de trei zile de festival, problema nu a început la festival.

   

  

  Mai jos aveți link-ul de youtube al articolului.

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  7 august 2026

  Milcofisme

  ---

• Nu e abandon. E igienă.

  

  Acum 6-8 ani eram cuprins de fiorul social al apărării dreptății celor ca mine. Mai întâi a celor ca mine la cap și apoi a celor ca mine profesional. În prima variantă era o reaprindere. Îmi trecuse fixația asta timp de vreo 20 și ceva de ani. Vreo 10 ani nici n-am votat (de exemplu pe Băsescu nu l-am votat niciodată). Am fost suficient de neghiob la loviluție unde era să mor de două ori și la prima mineriadă am luat o mare bătaie de la mineri. Nu mi-am luat certificate, nici nu mi-a trecut prin cap.
  După aia mi-a trecut fiorul civic și mi-a revenit prin 2018-2019 iar de data asta nu numai cu ieșit în stradă și strigat la clădiri goale ci cu implicare: păi degeaba te duci și protestezi dacă nu te implici ni se spunea, păi degeaba te duci și protestezi dacă nu te implici îmi spuneam. Și m-am implicat, m-am înscris în partidul care mi s-a părut mie cel mai cel, cel mai european, cel mai reformist și cu oameni care gândesc ca mine și vorbesc pe limba mea.

  De ce? Pentru că sunt comunistofob și rusofob.

  Sunt profund împotriva comuniștilor pentru ce a pățit familia mea din cauza acestor ticăloși.
  Sunt profund împotriva comunismului și comuniștilor pentru că peste tot au creat de fapt doar dictaturi care vindeau ipocrizii și minciuni legate de popor, despre popor, iar o clică din fruntea statului trăia mult mai bine decât mulți aristocrați pur-sânge.
  Sunt profund împotriva comunismului pentru că a suprimat credința și a distrus cultura înlocuind-o cu surogate propagandistice.
  Sunt profund împotriva comunismului pentru că a suprimat libertatea spunând că a eliberat popoare.

  La rusofobie e mai simplu. Rușii au exportat comunismul și rușii pe noi, ca popor, ne-au călcat pe cap de 200 de ani încoace, fără excepție. Și aici am închis. Nu confund cultura și arta rusă cu karma socială a acestui popor. Nici Putin și nici Stalin nu l-au invocat vreodată pe Dostoievski sau pe Ceaikovski, iar la Budapesta în 1956, în Cehoslovacia în 1968 sau în Ucraina în 2022 nu au invadat cu baletul de la Bolșoi ci cu tancuri și cu bandiți care furau de prin casele oamenilor și violau după bunul plac.

  Despre extrema cealaltă din ce am citit, din ce am văzut și pro și contra, concluziile sunt aceleași. Crimă, minciună, dictatură, confiscarea libertății în numele unor principii utopice, oricum ipocrite, fie că a fost vorba deopotrivă de nazism, fascism sau legionarism.

  Așa încât la PSD, urmaș de succes al partidului comunist nu m-aș fi dus nici dacă mă picai cu ceară, la PNL-ul care urlă tot timpul că e istoric și care se arată de fapt ca un pesede mai mic, nici vorbă, și atunci am optat pentru un partid nou, nepătat, cu oameni noi, școliți în Occidentul slăvit (mă rog, slăvit de mine).

  Am participat la ședințe, am stat pe străzi la luat de semnături, la împărțit de flyere, mi-am pus chiar casa la dispoziție pentru întâlniri cu noi membri, ce mai, idiot util perfect.

  Apoi mi-am zis că din poziția în care cunosc niște viitori parlamentari, miniștri, primari, etc. voi putea să ajut breasla muzicienilor. Nu a muzicienilor milionari și nici acelor care aparțin de clasa mijlocie ci a masei mari de muzicieni (a se traduce muzicanți și lăutari) pe care nu-i știe nimeni și care sunt umiliți de toată societatea românească, de la interlopi la intelectuali. Și asta am făcut.
  Am făcut multe, am muncit ca un rob pe gratis, n-am primit nici o para chioară de la nimeni (doar 6 luni de ministerul culturii ca consilier de ministru secretar de stat — o grămadă de bani, ce mai… vă dați seama). A fost prima și ultima oară când am călcat ca angajat într-o instituție culturală a statului român. E hidos, e incredibil. Și nu e despre oameni. Oamenii luați individual, o mare parte dintre cei pe care i-am cunoscut, erau de treabă, oameni buni, cu care se putea discuta. Problema era tipul de relație din acea instituție și ce genera acea instituție. Degeaba sunt oameni buni, de calitate, dacă practica și uzanța trebuie să fie de o anumită factură și trebuie s-o aplici că altfel dispari, îți pierzi jobul și nu vrei. Nu vreau să vorbesc de rău pe oamenii aceia că multora n-ai ce să le reproșezi, dar dacă aș avea o putere i-aș da pe toți afară și după 3 zile i-aș reangaja pe maxim 75% dintre ei dar cu alte ținte și mai ales cu alte performanțe. Asta a fost spre finalul pandemiei, odată cu guvernul Câțu.

  Înainte însă s-a întâmplat cu petiția, cu indemnizația, cu asociația (sindicatul). Au fost aproape doi ani în care am muncit evident pe gratis ca un salahor. Rezultate? Păi de două feluri: imediate și pe durată medie.
  Imediat s-au găsit suficiente voci, se știu ele, care să mă acuze și să facă investigații chiar legate de interesele mele electorale (persoanele respective ziceau că vreau să candidez pentru un post de senator și că interesul meu ascuns era să-mi fac campanie electorală).
  Cine spunea asta? O doamnă, soția unui artist cunoscut care a fost ani de zile consilierul lui Ponta când era premier, evident pe mulți bani. Au mai spus-o și alții, de exemplu un domn care ulterior a prins un post cultural înalt, vicepreședinte. Ambii mufați ei înșiși la țeava statului. Ei spuneau chestii neverificate și nedovedite despre mine. Ulterior s-a văzut că nici nu mi-a trecut prin cap să candidez, nu că n-aș fi putut ci pentru că nu sunt potrivit pentru meseria de politician român. Pe durată medie eticheta aruncată a rămas.

  Fișa postului de politician în România e foarte departe de mine din toate punctele de vedere. „Și de ce te-ai înscris în partid?” puteți să mă întrebați. Simplu, din același motiv pentru care m-am inițiat în francmasonerie. Din același motiv pentru care am lucrat 10 ani în radio și televiziune. Am vrut să cunosc, am vrut să înțeleg, iar după ce am înțeles, mai ales că n-am nici o legătură cu subiectele respective, m-am retras.
  N-am făcut nimănui nici un rău din acele poziții. Ba din contră. În schimb multă vreme au fost aruncate multe lături pe gardul meu. Cele mai deranjante au fost de la colegi care știau ei mai bine, chiar mai bine sau mai multe decât știam eu despre mine. Am fost făcut în toate felurile. Soroșist, securist, comunist, gay, trădător, vândut străinilor, cerșetor, etc.

  Mare mi-a fost mirarea când inclusiv lui fii-miu i s-a pus eticheta, mai mult sau mai puțin voalat: ceva de genul „e normal ca fii-tu să ajungă să profite de proiecte Erasmus, că doar ta-su e mare soroșist” — am citat aproximativ din comentarii puse de muzicanți talentați, aparent cu scaun la cap.
  Și într-o bună măsură cred că înțeleg logica bazată pe închipuiri și nu pe realități dovedite și argumentate. De fapt asta stă la baza manipulării dintotdeauna. Iar asta o certifică istoria, nu eu.

  Am ajuns la o vârstă la care nu mai am nimic de validat sau de dovedit, iar Dumnezeu mi-a dat șansa, pe care o avem cu toții la dispoziție dar pe care foarte puțini o înțelegem și mai ales o folosim, de a înțelege foarte bine cine sunt și câte parale valorez. Nici laudele și nici jignirile nu mă mai influențează, dar recunosc gândirea critică pe care am reușit să mi-o fac prietenă.

  De ce scriu asta acum? Pentru că am ajuns la un final și sunt la un alt început.

  Pentru că după 36 de ani, timp în care am fost minoritar din toate punctele de vedere, într-o țară în care majoritatea — de orice natură ar fi ea, politică, economică, socială, de gen, profesională, administrativă, filozofică, psihologică — din lipsă crasă de educație și cultură calcă pe cap minoritatea, o umilește, o aruncă în suburbia societății.
  Pentru că nu mai am timp și nici nu mai vreau să alerg după idealuri și să investesc timp, energie, muncă și bani pentru valori și principii ale unei minorități care nu are nici o șansă să devină masă critică.
  Am crezut prea multă vreme că minoritățile vor crește și vor duce societatea spre ce credeam eu și cei ca mine că e bine pentru noi toți. Dar nu s-a întâmplat. Speranța folosește atâta vreme cât are cât de cât o bază reală, dar când vine o vreme când îți dai seama că în cel mai bun caz ritmul evoluției îți depășește speranța de viață, toată logica și toate simțurile îți spun să te oprești. Și nu mă refer aici doar „vraiște pe pian” la întreaga societate, mă refer la breasla oamenilor care trăiesc din muzică și la ce șanse au copii noștri în această societate să se dezvolte onest și sănătos, fără să adere la găști, la triburi, la sistem, la corupție și ticăloșie.

  Vă dau un exemplu. Am renunțat la Othello Trio. Nu pentru că n-ar valora — valorează. Ci pentru că scena muzicală independentă din România funcționează pe baze la care nu subscriu. Și nu voi subscrie.
  Ce să fac? Să înroșesc telefoanele cu rugăminți pe la organizatori și patroni care se comportă, cei mai mulți dintre ei, ca niște vătafi de plantație, cu întrebări de genul: „Nu avem și noi loc la festivalul dv.? Nu ne primiți și pe noi să cântăm în cutare loc? Hai că suntem ieftini, nu mâncăm mult și n-avem pretenții prea mari.” Cum fac mulți! De multă vreme!
  Nu, gata și cu asta!

  Da, sunt revoltat și dezamăgit, dar nu sunt frustrat și nici depresiv pentru că Ăl de sus când închide o ușă deschide o fereastră.

  Vă mai dau un exemplu. Cânt la nunți constant în ultimii 10 ani. Am dezvoltat o mică afacere cu ce mă pricep mai bine, nu cu magazine sau restaurante.
  Credeți că după ce am gustat momente artistice trăite, nu povestite — cum au fost Iris Athenaeum, premiul pentru orchestrație, atâția ani de televiziune, 15 albume la producția cărora am participat în toate felurile și multe altele — vă închipuiți că idealul meu în viață era să cânt la nunți?
  Nu, în nici un caz.
  Doar m-am adaptat. Industria asta e cel mai puțin virusată de găști și de corupție, lucru de care m-am ferit toată viața mea, pentru că ai de-a face cu clientul direct, nemijlocit, privat. De aici mi-am făcut eu socoteala ca muzician independent să-mi plătesc facturile, împreună cu ce pun pe masă de la restaurant. Și în paralel să-mi fac și pofta cu muzica pe care o simt cu Othello Trio, fără să am presiuni de nici un fel. A mers o vreme, după care ușor ușor mecanismul s-a gripat din mai multe motive.

  Pe parte de nunți cel puțin, trendul este preponderent și din ce în ce mai evident, mai ales printre tineri de până în 40 de ani, spre folclor și manele, cu ceva diversificări de Nostalgia cum i se spune (adică muzică românească din anii 90-2000), cu ceva muzică ușoară românească clasică, cu ceva lăutărie autentică și cam atât. Cei care cântă altceva pe la nunți încep să fie din ce în ce mai mult o nișă, iar fenomenul ăsta l-am constatat analizând atent piața în ultimii 4-5 ani cel puțin. Problema mea este că nu mă mai regăsesc în acest peisaj. Să ne înțelegem. Mie anumite manele și un anumit tip de folclor, ca și lăutăria autentică chiar îmi plac. Dar profesional n-am nici o treabă cu zona asta, iar „Dragostea din tei” sau „Drumurile noastre” n-au fost niciodată niște repere pe care să mi le doresc.

  Așadar, una peste alta, mai ales că s-au mai și întâmplat niște schimbări importante în viața mea personală în ultima vreme, nu prea mai am motivație de a continua ceva care pare că s-a cam încheiat. În general înțeleg repede când caii au murit și nu trag de ei prea mult și mulțumesc pentru șansa de a mă reinventa. Din păcate mulți oameni nu o au și mor câte puțin în fiecare zi din acest motiv, mai mult sau mai puțin conștient. De aici boli, frustrări, neajunsuri, păcate, furii. Trist.

  Nu e abandon. E igienă.

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  1 august 2026

  Milcofisme

  ---

• Sistemul care a învins votul

  Ce am votat de fapt în 36 de ani

  

  Cine e Veștea? Habar n-am și nici nu mă interesează prea tare. Problema nu e efectul. Problema e cauza. Iar domnul Veștea este un efect.
  E mai puțin important dacă vom avea guvern stabil sau instabil, săptămâna asta sau peste o lună. Mă rog, exclus peste o lună, că băieții și-au luat bilete. Păi se poate?
  Te uiți la televizor și pare că vine apocalipsa. „Vai, țărișoara! Pierdem bani! Ce ne facem, fetelor?” Apoi ieși pe stradă și vezi altceva. Țărișoara, din fericire, și-a făcut ceva anticorpi la poveștile astea.
  Statul român e un sistem așezat minuțios, organizat cu legi, bani, administrație, presă, biserică, armată și instituții. Totul în slujba lui însuși, nu în slujba cetățenilor.

  Cetățenii nu sunt stăpânii sistemului. Cetățenii dau examen de intrare în sistem. Acolo e bătălia. Acolo a fost mereu.

  Poporul, românii, vai, românii, sunt împărțiți pe triburi. Nu le mai enumăr, că le-am spus de prea multe ori. Fiecare gașcă de la vârful unui trib vorbește despre „românii ei”. Ceilalți români sunt arătați cu degetul. Și din această dilemă, neicușorule, nu mai putem ieși.
  Dacă te apuci să citești articolul, nu-l citi pe sărite. N-ai să înțelegi nimic. Mai bine dă scroll mai departe. Nu e despre distracție. Nu e despre caterincă.
  Dacă ai răbdare să-l citești, s-ar putea să nu-ți placă. Pentru că tribul din care faci parte va fi atins și demontat.
  E despre noi toți. Așa cum suntem. În oglindă. Iar de obicei, când nu ne place ce vedem, preferăm să spargem oglinda.

  Câte guverne ai apucat să vezi căzând?

  Stai puțin și numără. Premieri dați jos, cabinete răsturnate, moțiuni, crize, „momente istorice” anunțate cu surle din cinci în cinci ani. Un guvern românesc ține, în medie, cam un an și ceva, pe urmă pică, se reface, se schimbă la față. De treizeci și șase de ani tot cad și tot se ridică.
  Și acum, mâna pe inimă: ce s-a schimbat?
  Nu fețele. Fețele s-au tot perindat. Întreb de altceva. De cine ține banii, cine dă autorizațiile, cine scrie știrile de la ora șapte, cine hotărăște care om ajunge la pușcărie și care nu. S-a schimbat asta vreodată cu adevărat?

  

  Despre asta e articolul de față. Despre cum se face că poți vota orice, oricât, oricând, și tot cu aceleași rețele la pârghii te trezești. Votul tău a contat la numărătoare. Doar că puterea adevărată stătea, de mult, în cu totul altă parte decât cabina în care intri tu o dată la patru ani.

  1. Continuitatea sub măști

  Uită-te la nume. Doar la nume, fără steaguri, fără sigle, fără fețe.
  FSN. Acolo începe totul. Din FSN au plecat două linii mari. Una a mers prin FDSN, PDSR și PSD. Cealaltă a mers prin PD, apoi PDL, iar în 2014 s-a topit în PNL.
  Așa că „dreapta” pe care ai votat-o ani la rând ca alternativă la PSD venea din aceeași tulpină politică. Doi frați certați. Același tată.
  Și dacă tot mai ai impresia că dușmănia dintre ei e reală, uită-te la 2021. PNL și PSD, care două decenii s-au înjurat în campanii, au făcut guvern împreună. Ludovic Orban, fost președinte al PNL, respinsese ani la rând orice alianță cu PSD în termenii cei mai duri, ca pe o rușine și un lucru împotriva firii. Doi ani mai târziu, premierul s-a schimbat la mijloc de mandat ca la schimbul de tură: a plecat Ciucă de la PNL, a venit Ciolacu de la PSD. Aceeași coaliție. Alt scaun.

  Asta nu e ruptură. E administrare comună.

  Eticheta de pe partid e fard. Sub ea, aceleași rețele își dau mâna pe sub masă de treizeci și șase de ani.
  
  

  2. Răul cel mai mic nu e un accident. E un mecanism.

  De câte ori ai intrat la vot și ai pus ștampila nu pe cine voiai, ci pe cine te speria mai puțin? Dacă ți-a trebuit o secundă de gândire la întrebarea asta, atunci îl cunoști deja. Nu e o nenorocire picată din cer. E un sistem care merge fix cum a fost croit. Se vede cel mai limpede în finalele de la prezidențiale.
  Anul 2000. În turul doi, față în față: Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Fostul activist comunist contra tribunului extremist. Și ce a făcut țara? L-a reales pe Iliescu cu 66,83 la sută, cel mai dezechilibrat tur doi din istoria noastră. S-au strâns toți laolaltă: dreapta, intelectualii, anticomuniștii de meserie, oameni care îl urau pe Iliescu cu fiecare os din ei. L-au votat fiindcă celălalt părea mai rău. Roșu, numai să nu fie brun.
  2014. Iohannis contra Ponta. O bună parte dintre cei care l-au făcut președinte pe Iohannis nu l-au votat pe el, ci împotriva lui Ponta, împotriva cozilor de la vot din diaspora, împotriva nesimțirii puterii de atunci. Tot împotrivă.
  2025. Sari peste douăzeci și cinci de ani și dai de aceeași scenă, doar cu alte costume. Nicușor Dan contra George Simion. 53,6 la sută pentru Dan. Întreabă oameni care l-au votat de ce au făcut-o și mulți îți vor spune nu „fiindcă îl vreau pe Dan”, ci „fiindcă nu-l vreau pe Simion”. Dan nu a fost ales doar pentru ce era el. A fost și preferat ca baraj. Răul cel mai mic, urcat de data asta tocmai la Cotroceni.

  Recunoști peisajul? Un sfert de secol, aceeași întrebare pusă pe dos: nu „pe cine vrei?”, ci „de cine ți-e mai frică?”.

   

  

  Iar partea pe care n-o vezi imediat e alta. Jocul s-a rafinat atât de mult, încât nu mai are nevoie doar de votul tău. S-a mutat de la urne în sala de coaliție.
  În aritmetica parlamentară de acum, ca să treci un guvern prin Parlamentul României îți trebuie 233 de voturi. Nu 232. Două sute treizeci și trei, din 465. Acum numără.
  Formula fără PSD și fără AUR, adică PNL, USR și UDMR, are 164 de voturi. Cu minoritățile ajunge la 181. Îi lipsesc 52 de voturi. Nu cinci. Nu zece. Cincizeci și două.
  PSD și AUR, împreună, au 219. Le lipsesc 14 voturi. Cu un partener mic ar putea trece pragul, dar guvernul ăsta nu-l vrea nimeni, cel puțin nu în public. E linia roșie pe care toți o trasează apăsat.
  Aici se vede capcana. Fiecare are destule voturi cât să blocheze. Nimeni nu are destule cât să construiască singur. Fiecare „nu” e vândut ca principiu. Pui toate „nu”-urile unul lângă altul și îți dau același rezultat: zero guverne comode.
  Și atunci intră în joc ceasul. Șaizeci de zile. Două încercări ratate de învestire. Apoi amenințarea alegerilor anticipate.

  Cercul se închide simplu. Ești pus să alegi împotriva cuiva. Alegi. La final ți se spune că tot nu se poate și ești trimis înapoi la urne, să alegi din nou împotriva altcuiva. Niciodată pentru ceva. Mereu împotriva cuiva.

  Iar cel care te ține prins în „împotrivă” rămâne, de obicei, pe scaun.

  

  3. Cele patru ziduri

  Hai să zicem că mâine se întâmplă minunea. Toată țara votează ca la carte, dă afară pe cine trebuie, aduce fețe noi peste tot. Și tot nu se schimbă mare lucru. De ce?
  Pentru că votul atinge doar coaja. Puterea adevărată s-a mutat demult acolo unde buletinul tău nu ajunge. S-a baricadat. Și are mai multe ziduri în față.

  

  Primul zid e primăria. Din 2012, primarul se alege dintr-un singur tur. Cine ia cele mai multe voturi câștigă, chiar dacă are 30 la sută, iar restul de 70 la sută l-au refuzat. Modificarea fusese inițiată în 2011 de PDL, partidul lui Băsescu, ăla care în 2014 s-a topit în PNL. Aceeași tulpină, din nou. Un primar instalat devine greu de scos. Nu pentru că e iubit, ci pentru că are în mână bugetul, autorizațiile, contractele locale, angajările, relația cu firmele din jur.
  De aia, în 2014, prin OUG 55, PSD a racolat 436 de primari aleși pe alte liste, aproape 80 la sută dintre primarii care au migrat în acel val. Nu din convingere. Din calcul. Banii pentru comună vin de la guvern, iar guvernul își hrănește oamenii lui. Baronul local e celula de bază a sistemului. Tu votezi o dată la patru ani. El rămâne acolo decenii.
  Al doilea zid e banul public, și aici bate inima toată. PNDL și urmașul lui, Anghel Saligny, au creat conducta prin care zeci de miliarde de lei merg spre primării. Oficial, pentru drumuri, apă, canalizare, școli. În realitate, banii au fost folosiți ani la rând ca instrument de control local. În județele analizate de Expert Forum, cinci-șase firme câștigau peste jumătate din achiziții. Unele aveau probleme penale. Altele, legături politice. Banul public nu se cheltuie doar. Se distribuie, pe linie de partid, pe relații, pe acces la centru.

  

  Al treilea zid e presa. Ce faci cu banul public prefăcut în subvenție de partid? Îl bagi în presă. În televiziuni, în site-uri, în campanii de imagine, în conținut politic împachetat ca informare. Modelul are un precursor puternic: Dan Voiculescu. Om politic și, în același timp, patronul unui trust de presă în stare să-i apere interesele zi de zi, pe sticlă. Antena 3 a funcționat ani la rând și ca scut politic. Era atacat patronul, sărea postul la contraatac. Avea puterea nevoie de mesaj, mesajul ajungea la public cu aer de știre. Aici se închide circuitul: banul public devine subvenție, subvenția devine contract de presă, contractul devine microfon, microfonul devine armă. Iar tu, telespectatorul, plătești de două ori: o dată prin taxe, a doua oară prin realitatea livrată înapoi către tine, deja filtrată, cumpărată și ambalată.

  Al patrulea zid, cel pe care aproape nimeni nu-l pune la socoteală, sunt sindicatele. După 1990, în jurul patrimoniului fostului sindicat unic comunist au rămas hoteluri, sedii, case de odihnă, vile, interese uriașe. De acolo a pornit o altă formă de putere. Unii lideri au ajuns baroni. Marius Petcu, fost șef CNSLR-Frăția, a fost condamnat definitiv la șapte ani de închisoare pentru mită. Liviu Luca, fost lider sindical la Petrom, a primit condamnări grele, inclusiv zece ani într-un dosar privind delapidarea patrimoniului Asociației Salariaților din Petrom. Iar legătura cu presa apare și aici: Luca a fost asociat cu Realitatea TV. Sindicatul, la vârf, nu a mai fost mereu scutul muncitorului. Uneori a devenit încă o țeavă prin care curge același ban spre aceleași buzunare.

  

  Aici trebuie spus ceva limpede, ca să nu cădem în prostie. Nu vorbesc despre profesorul, asistenta, mecanicul sau muncitorul care își apără salariul. Ăla face un lucru legitim. Vorbesc despre vârful care a prefăcut reprezentarea oamenilor într-o formă de putere privată.

  Mai există însă un zid. Cel mai periculos dintre toate. Justiția. Pentru el merită un capitol numai al lui.

  4. Al cincilea zid: justiția care alege

  Administrația, banul, presa și sindicatele te țin departe de putere. Justiția poate face mai mult. Te poate lovi. Te poate salva. Te poate scoate din joc sau te poate lăsa neatins, după cum bate vântul.
  Și aici trebuie să fim exacți.
  Nu spun că marii condamnați sunt nevinovați. Adrian Năstase a fost condamnat definitiv în dosarul „Trofeul calității” și apoi în dosarul „Zambaccian”. Dan Voiculescu a fost condamnat definitiv în dosarul privatizării frauduloase a Institutului de Cercetări Alimentare. Asta nu îi face martiri politici. Cine îți vinde povestea că orice condamnat mare e, de fapt, o victimă a sistemului te minte. Și, de obicei, te minte fiindcă urmează el la rând.
  Întrebarea reală e alta. Nu dacă a existat vinovăție, ci de ce unul cade acum, iar altul nu cade niciodată.
  Cum se ajunge la „de neatins”? Prin instrumente. Protocoalele dintre Serviciul Român de Informații și Parchet au creat o zonă opacă de cooperare între servicii și anchetatori. Ani de zile, publicul nu a știut exact cum funcționa relația asta. Abia mai târziu, Curtea Constituțională a spus că protocolul din 2009 a fost neconstituțional, iar cel din 2016 neconstituțional în parte. Secția specială pentru anchetarea magistraților, înființată în 2018 și criticată de Comisia de la Veneția, nu a arătat ca o reformă a justiției, ci ca un instrument de presiune asupra procurorilor și judecătorilor incomozi. Iar în ianuarie 2017, guvernul a încercat să schimbe noaptea Codul penal prin OUG 13: abuzul în serviciu urma să fie pedepsit doar peste un prag de 200.000 de lei, ceea ce scotea din penal o grămadă de dosare în curs. Atunci oamenii au ieșit în stradă și i-au prins cu mâța-n sac.

  Asta e problema. Același instrument poate trimite un fost premier după gratii și poate lăsa alte dosare să moară în prescripție. În cazul lui Liviu Luca, de pildă, au existat condamnări grele, dar și dosare închise prin prescripție. Dosare diferite, aceeași întrebare: de ce unele merg până la capăt, iar altele mor pe drum?

  Selectivitatea nu dovedește nevinovăția celor căzuți. Dovedește impunitatea celor rămași în picioare.

  Faptul că o sută au scăpat nu-i face pe trei nevinovați. Îi face pe ceilalți nouăzeci și șapte protejați. Iar când legea nu mai e standard egal pentru toți, ci armă scoasă din teacă doar pentru cine trebuie și când trebuie, justiția nu mai e doar justiție. Devine instrument de putere.

   

  

  Nu e o pledoarie pentru eliberarea hoților. Corupția există. Condamnările există. Faptele nu dispar doar pentru că sistemul le folosește selectiv. Diagnosticul nu e „nimeni nu e vinovat”. Diagnosticul e că dreptatea se aplică pe sprânceană.

  Un sistem care decide selectiv pe cine pedepsește îi controlează, de fapt, pe toți. Pe cei loviți, prin frică. Pe cei cruțați, prin recunoștință.

  Întreabă-te doar atât, data viitoare când un dosar mare explodează fix la momentul politic potrivit: de ce acum? Cine câștigă? Răspunsul nu o să-l găsești niciodată în rechizitoriu.
  Și dacă instrumentul ăsta poate trimite un fost premier după gratii, dar poate lăsa alte dosare să moară, atunci întrebarea firească e cât de departe poate merge. Răspunsul l-am primit în 2024, când același tip de pârghie instituțională, folosită în altă direcție, nu a mai îndreptat soarta unui politician, ci a unui vot întreg.

  5. 2024: când sistemul a atins votul

  Până atunci, sistemul se apăra elegant. Nu anula votul. Te lăsa să votezi cât voiai, fiindcă știa că zidurile din jur fac oricum ca votul tău să nu schimbe mare lucru. Votul era supapa. Te descărcai la urne, te duceai acasă, iar a doua zi totul rămânea în picioare.

  În decembrie 2024, supapa s-a blocat.

  Pe 24 noiembrie 2024, în primul tur, Călin Georgescu a ieșit pe primul loc cu 2.120.401 voturi, adică 22,94 la sută. Un candidat pe care sondajele nu-l prinseseră, urcat brusc printr-o campanie digitală masivă. Pe 6 decembrie, cu două zile înainte de turul doi, Curtea Constituțională a anulat întregul proces electoral și a dispus reluarea lui de la zero. Motivul: documente declasificate în CSAT, venite de la instituții ale statului, indicau manipulare digitală, finanțare netransparentă și afectarea caracterului liber al votului. Documentele declasificate și anchetele ulterioare au adus explicit Rusia în discuție. Dar, în momentul anulării, publicul nu a avut în față un proces deschis, cu probe puse pe masă, contestate și testate contradictoriu.

  Nu-l apăr pe Georgescu. Nu despre el e vorba. Dacă a existat ingerință străină într-o alegere românească, vorbim despre o problemă gravă. Tocmai de aceea trebuia tratată cu maximă transparență. Probe pe masă. Vinovați numiți. Fapte demonstrate. Proces public.

  Problema nu e Georgescu. E precedentul.

  Nu ștergi votul a peste nouă milioane de oameni printr-o hotărâre rapidă, sprijinită pe documente pe care publicul nu le poate testa.
  Nu e prima oară când instrumentele statului ating votul. În 2012, la referendumul de demitere a lui Traian Băsescu, Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv în dosarul referendumului. Atunci, discuția era despre forțarea unui rezultat. În 2024, despre anularea unuia deja produs. Nu aceeași mână. Același tip de pârghie instituțională. O pârghie care, odată folosită, rămâne în sertar.
  Și uite cum se reașază totul, fără un fir de zbucium. Klaus Iohannis, rămas președinte în prelungiri după anulare, s-a pomenit cu o procedură de suspendare pornită în Parlament de POT, AUR, SOS și, ia te uită, USR. Pe 10 februarie 2025 a demisionat, cu două zile înainte ca plenul să o dezbată. A vorbit despre criză, despre râsul lumii. Numai că demisia avea și un efect foarte concret: cine pleacă singur nu intră automat în situația pierderii drepturilor de fost președinte, pe când demiterea prin referendum poate duce la pierderea lor. A ales varianta confortabilă. Iar locul i-a fost luat, interimar, de Ilie Bolojan, omul PNL, șeful Senatului. Sistemul nici n-a clipit. Și-a schimbat doar recepționerul.

  Întrebarea cu care rămâi e cea mai incomodă din tot articolul: dacă un vot poate fi anulat după ce produce un rezultat considerat inacceptabil, ce mai e votul?

  O ceremonie validă doar cât timp produce rezultatul acceptat. Iar „acceptat” îl decide altcineva, nu tu. Poate ingerința a fost reală, semnele existau. Dar tocmai asta face cazul și mai grav: când miza e atât de mare, standardul de probă trebuie să fie mai mare, nu mai mic. Explicația trebuie să fie mai clară, nu mai opacă. Fiindcă mecanismul, odată folosit, rămâne acolo. Și data viitoare, „rezultatul inacceptabil” ar putea fi exact al tău.

   

  

  6. Ancorele care n-au ținut

  Aici sare cineva cu obiecția: stai, dar noi nu suntem o țară oarecare. Suntem în NATO din 2004, în Uniunea Europeană din 2007. Ancore occidentale solide. N-ar fi trebuit cluburile astea să ne reformeze, să ne țină pe linie?
  Asta a fost promisiunea. Intri în Vest, devii ca Vestul. Am crezut-o cu toții. Hai să vedem ce-a ținut din ea.
  Ancorele externe au schimbat fațada mai mult decât structura. Uniunea a cerut legi, instituții, agenții anticorupție, și le-am făcut. Mecanismul de Cooperare și Verificare a ținut justiția sub observație șaisprezece ani, din 2007 până în 2023, când Comisia Europeană l-a închis formal. Dar aici s-a văzut limita presiunii externe. Bruxelles-ul poate cere legi, poate cere instituții, poate scrie rapoarte. Nu poate schimba singur cine controlează primăria, televiziunea, contractul local, numirea politică, bugetul de partid.

  Sistemul a învățat un truc simplu: bifezi cerința externă fără să cedezi puterea internă. Adopți legea, dar controlezi aplicarea. Creezi instituția, dar negociezi oamenii din vârf. Primești ștampila de reformă, dar păstrezi mecanismul.

   

  

  Mai era o ancoră. Una internă. Singura care ar fi contat cu adevărat: educația. Fiindcă educația produce exact ce sistemul ăsta nu suportă: cetățeni greu de mințit. Oameni care verifică o cifră. Care simt propaganda. Care nu confundă scandalul de la televizor cu adevărul.
  Și exact acolo statul a rămas sub propria promisiune. Din 2011, legea spune negru pe alb: educației i se alocă minimum 6 la sută din PIB. În realitate, România a rămas mult sub prag. În 2023 a cheltuit în jur de 3,3, 3,4 la sută din PIB pe educație, față de media europeană de 4,7. Jumătate din cât promite legea. Printre ultimele locuri din Uniune.

  Rezultatul se vede în cea mai brutală cifră din tot articolul: în jur de 42 la sută dintre elevii români de cincisprezece ani sunt sub nivelul minim de competență la citire în testele PISA. În limbaj public, asta se cheamă analfabetism funcțional: citesc, dar le e greu să înțeleagă, să scoată ideea principală, să lege informațiile și să cântărească sensul unui text. Aproape jumătate.

  Nu-ți spun că există un plan scris pe undeva, un complot al cuiva care vrea anume să te prostească. Nici nu-mi trebuie. Efectul rămâne același, fie că vine din intenție, fie din nepăsare cronică: un electorat ținut slab devine un electorat ușor de condus. Cetățeanul care nu poate verifica o promisiune, care înghite ce-i toarnă televiziunea plătită din subvenții, care nu deosebește un argument de o manipulare, nu e o eroare a sistemului. E materia lui primă.

   

  

  Asta explică de ce nu se sparge. Ai zidurile care te țin departe de putere. Ai justiția care alege pe cine lovește. Ai votul care poate fi anulat dacă produce un rezultat considerat inacceptabil. Iar peste toate, o populație lăsată prea slab educată ca să poată vedea mecanismul până la capăt. Ancora din afară ne-a ținut să nu ne scufundăm de tot. Ancora dinăuntru, singura care ne-ar fi putut trage la mal, a rămas prea slabă.

  Final: ce ajunge, dacă votul nu ajunge

  Întoarce-te la întrebarea de la început. Câte guverne ai văzut căzând cât ai trăit? Câți premieri, câte „schimbări istorice”? Și ce s-a schimbat cu adevărat?
  Acum știi de ce. Aceleași rețele sub alte sigle. Pus mereu să votezi împotrivă, niciodată pentru. Zidurile care țin votul departe de putere. Justiția care alege pe cine lovește. Iar în 2024, dovada că, dacă votul scapă totuși din lesă, poate fi pur și simplu anulat.
  Atunci pune întrebarea care contează, singura: dacă nici votul nu ajunge la sistem, ce ajunge?

  Trei lucruri. Doar trei. O educație care scoate oameni greu de mințit. O presă liberă, care nu trăiește din mila celor pe care ar trebui să-i tragă la răspundere. Și o pătură de mijloc cu trai omenesc, oameni care nu atârnă de o pomană de la primărie, care nu se cumpără cu o găleată și un kilogram de zahăr în campanie, care își pot permite să spună „nu”.

  Astea trei ajung la sistem. Pe astea le simte. Pe astea, în timp, îl pot desface.

  Și acum uită-te încă o dată la ele. Educația, ținută la jumătate de bani, treizeci de ani la rând. Presa, cumpărată cu banul public, prefăcută în portavoce. Pătura de mijloc, subțiată, gonită afară prin milioane de plecări, ținută dependentă acasă. Exact cele trei lucruri care l-ar putea răni au fost, fiecare în parte, slăbite cu metodă. Un sistem deștept știe întotdeauna de care armă să te lase fără.

  

  De aia votul singur n-a fost niciodată de ajuns. E ultima verigă, nu prima. E supapa, nu motorul. Ce contează cu adevărat nu e ce ștampilezi o dată la patru ani, ci ce ești în cei patru ani dintre două voturi. Cât de greu de mințit. Cât de neatârnat. Cât de bine informat.

  Sistemul a câștigat treizeci și șase de ani la rând fiindcă ne-a ținut prinși fix acolo unde votul nu ajunge, și ne-a lăsat cu iluzia că buletinul din mână e puterea noastră, când el știa de la bun început că nu e.

  Așa că nu te mai întreba pe cine votezi data viitoare. E întrebarea greșită, aia pe care vor ei să o pui. Întreabă-te altceva, mai incomod:
  mai ești în stare să te faci cetățeanul pe care sistemul a muncit treizeci și șase de ani ca să nu îl aibă?

  Fiindcă în ziua în care vom fi prea greu de mințit și prea greu de cumpărat, n-o să mai conteze ce nume sunt pe buletin. Și fix de ziua aia le e frică.

  

   

  Surse principale, pentru date și afirmații factuale

  Sursele de mai jos susțin cronologia, cifrele, deciziile judiciare, datele electorale și afirmațiile factuale din articol. Interpretarea politică aparține autoarei.

  1. Istoric PSD, FDSN, PDSR, PSD. https://www.psd.ro/proiecte/130-ani-de-social-democratie/

  2. Fuziunea PNL, PDL, România Actualități. https://www.romania-actualitati.ro/stiri/politica/fuziunea-dintre-pnl-si-pdl-a-fost-votata-in-unanimitate-id59970.html

  3. Foști prim-miniștri, Guvernul României. https://gov.ro/ro/fosti-ministri

  4. Ludovic Orban despre alianța PNL, PSD, Știrile Pro TV. https://stirileprotv.ro/stiri/politic/ludovic-orban-despre-alianta-pnl-cu-psd-zo-rusine.html

  5. Rezultate prezidențiale 2000, Rezultate Vot. https://istoric.rezultatevot.ro/elections/54/results

  6. Rezultate finale prezidențiale 2025, Digi24. https://www.digi24.ro/alegeri-prezidentiale-2025/rezultate-finale-ale-alegerilor-prezidentiale-de-la-bec-nicusor-dan-a-obtinut-6-168-642-de-voturi-george-simion-5-339-053-3249419

  7. Aritmetică parlamentară 2026, TVR Info. https://tvrinfo.ro/adevarata-miza-a-crizei-politice-din-romania-ce-urmeaza-care-sunt-scenariile-de-pe-masa-si-ce-sanse-de-reusita-au/

  8. Alegerea primarilor într-un singur tur, G4Media. https://www.g4media.ro/istoricul-alegerii-primarilor-intr-un-singur-tur-legea-a-fost-modificata-in-2011-de-parlamentarii-pdl-care-in-prezent-sunt-la-pnl-social-democratii-s-au-opus-atunci-dar-acum-nu-mai-vor-revenirea.html

  9. Migrația primarilor prin OUG 55/2014, Expert Forum. https://expertforum.ro/primari-migratori/

  10. Achizițiile din PNDL, Expert Forum. https://expertforum.ro/achizitiile-din-pndl/

  11. Istoria și problemele PNDL, Expert Forum. https://expertforum.ro/investitii-locale/

  12. Subvențiile partidelor politice în 2024, Expert Forum. https://expertforum.ro/subventiile-2024-planuri-2025/

  13. Subvențiile și rambursările pentru partide în 2024, Expert Forum. https://expertforum.ro/subventia-partidelor-politice-in-2024/

  14. Dan Voiculescu, dosarul ICA, Europa Liberă. https://romania.europalibera.org/a/dan-voiculescu-nu-mai-trebuie-sa-acopere-niciun-prejudiciu-in-dosarul-ica-hotararea-curtii-de-apel-definitiva/33086159.html

  15. Adrian Năstase, dosarele Trofeul Calității și Zambaccian, ZF. https://www.zf.ro/politica/care-este-povestea-dosarelor-trofeul-calitatii-si-zambacccian-care-i-au-adus-lui-adrian-nastase-4-ani-si-sase-luni-de-inchisoare-12823264

  16. Marius Petcu, condamnare definitivă, Știrile Pro TV. https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/marius-petcu-a-fost-condamnat-definitiv-la-sapte-ani-de-inchisoare-cu-executare.html

  17. Liviu Luca, dosarul Petromservice, Știrile Pro TV. https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/dosarul-petromservice-sorin-ovidiu-vintu-si-liviu-luca-au-fost-condamnati-la-10-ani-de-inchisoare.html

  18. Protocoalele SRI, Parchet, Digi24. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/protocoalele-sri-parchet-sunt-neconstitutionale-1065690

  19. Comisia de la Veneția și SIIJ, Europa Liberă. https://romania.europalibera.org/a/comisie-venetie-desfiintarea-siij/31341771.html

  20. OUG 13, prag 200.000 lei, HotNews. https://hotnews.ro/ce-spunea-klaus-iohannis-n-2017-despre-dezincriminarea-partiala-a-abuzului-n-serviciu-introducerea-unui-prag-indiferent-cum-s-ar-calcula-ar-fi-arbitrara-si-nu-cred-ca-ar-aju-73657

  21. Liviu Dragnea, dosarul referendumului, Mediafax. https://www.mediafax.ro/politic/liviu-dragnea-condamnat-la-un-an-de-inchisoare-cu-suspendare-in-dosarul-frauda-la-referendum-14268783

  22. Hotărârea CCR nr. 32/2024. https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2024/12/Hotarare_32_2024.pdf

  23. Hotărârea CCR nr. 32/2024, Portal Legislativ. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/292099

  24. Rezultatele finale ale primului tur prezidențial 2024, Digi24. https://www.digi24.ro/alegeri-prezidentiale-2024/rezultatele-finale-pentru-primul-tur-al-alegerilor-prezidentiale-calin-georgescu-a-obtinut-2294-din-voturi-iar-elena-lasconi-1918-3022181

  25. Document CSAT SRI I, Presidency.ro. https://www.presidency.ro/files/userfiles/Documente%20CSAT/Document%20CSAT%20SRI%20I.pdf

  26. Documente declasificate și Rusia, Europa Liberă. https://romania.europalibera.org/a/operatiunea-georgescu-presedinte-documente-secrete-declasificate-sie-romania-tinta-unei-actiuni-hibride-agresive-ruse-/33226882.html

  27. Iohannis, demisie și suspendare, Europa Liberă. https://romania.europalibera.org/a/klaus-iohannis-prima-reactie-suspendare/33309609.html

  28. Adrian Veștea desemnat premier, Reuters. https://www.reuters.com/world/romanian-president-nominates-new-candidate-prime-minister-2026-06-14/

  29. România în NATO, MAE. https://www.mae.ro/en/node/2066

  30. România în Uniunea Europeană, site-ul UE. https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/eu-countries/romania_en

  31. Închiderea MCV, Comisia Europeană. https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/pt/ip_23_4456

  32. Finanțarea educației, 6% din PIB, Eurydice. https://eurydice.eacea.ec.europa.eu/eurypedia/romania/funding-education

  33. PISA și educația în România, OECD. https://www.oecd.org/content/dam/oecd/en/publications/reports/2024/03/reforming-school-education-in-romania_82abd45a/5333f031-en.pdf

   

   

   

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  16 iunie 2026

  Milcofisme

  ---

• Cine hotărăște că ești artist nu plătește chiria

  Cine e Artistul în muzica românească | Episodul 6

  Acum câțiva ani am recomandat pe acest site o carte. O recomand și acum. Se numește Cum să înțelegem muzica și e scrisă de Leonard Bernstein, unul dintre cei mai mari dirijori din istorie. Omul era muzician și gânditor cu mintea liberă, fără fixuri, fără ierarhii sfinte. Bernstein și-a început aparițiile TV ca educator muzical în 1954, la Omnibus. Apoi au venit Young People’s Concerts, din 1958. Explica muzica pe înțelesul tuturor. Nu pentru academii. Nu pentru cluburi închise. Pentru oameni.
  A vorbit despre muzica „serioasă” și muzica „ușoară” fără aroganța celor care au impresia că valoarea se măsoară după sala în care cânți. Lenny a deranjat urechi simandicoase atunci. Le mai deranjează și azi.

  Ce spune Bernstein, pe scurt, e asta: există muzică exactă, cea clasică, în care intenția compozitorului e fixată pe portativ până la ultimul detaliu. Și există muzică liberă, în care interpretul are spațiu să respire, să adauge, să fie el. Nu spune că una e mai bună decât cealaltă. Spune că sunt diferite tehnic. Nu face clasamente.
  Atât.

  

  Dar tocmai asta e bomba. Dacă diferența dintre clasic și pop e tehnică, nu valorică, atunci toată ierarhia pe care am construit-o deasupra ei e o construcție. Nu un adevăr.

  

  Cine a construit-o și de ce a convenit tuturor să o accepte, asta am tot discutat în episoadele anterioare. La străini n-am prea văzut această preocupare dar la români nevoia de clasamente e la ordinea zilei. Astăzi mergem mai departe. Pentru că ierarhia asta decide cine primește respect și cine plătește chiria. Și iarăși, vorbim despre România pentru că în țările cu mai multă experiență și cu o piață mai mare treaba, de la caz la caz, e diferită.

  Sistemul te validează simbolic și te ignoră economic

  

  Nu e o figură de stil. E o descriere exactă a felului în care funcționează lucrurile în muzica românească.

  Circulă în breaslă o glumă. N-are autor, pentru că e a tuturor: „Car niște scule de 5.000 de euro, cu o mașină de 500 de euro, ca să mă deplasez la un concert unde câștig 50 de euro.” Râzi. Și pe urmă realizezi că nu e chiar o glumă.

  

  Muzicianul independent din România, cel care cântă pop, rock, jazz, folk, manele, coveruri, nunți, evenimente, intră pe o piață fără reguli clare, fără deontologie profesională și fără protecție reală.
  Radiourile private difuzează după criterii pe care nu le explică public, iar cândle explică, rar, expicațiile sunt foarte abstracte. Televiziunile idem, ba mai mult, aici e liniște totală. Festivalurile selectează trupele în moduri pe care nu le explică nimănui și mă refer aici la trupele din România. Cluburile și locațiile tratează artistul cum le convine, nu după un contract standard. Concurența se face prea des prin dumping și cumetrii, nu pe merit. Foarte rar pe merit.
  Nu există o structură vizibilă care să apere cu adevărat muzicianul independent. Nu există o bursă de tarife. Nu există un mecanism care să regleze piața pe baze meritocratice.
  Pe vremuri exista bursa lăutarilor. Oamenii veneau acolo să-și aleagă muzicanții pentru nuntă sau botez. Exista o ierarhie creată pe baze meritocratice. Lăutarii se știau între ei și cam nu trecea nimeni de propriul lung al nasului pentru că, altfel, era exclus.
  Mai e un exemplu. Atestatul de liber-profesionist de dinainte de 89. Era o recunoaștere de statut dar felul în care obțineai acel statut era într-o bună măsură viciat de corupție. Dădeai o atenție, era obligatoriu, era tradiție, indiferent de cât de bun sau mai puțin bun erai, corupția, se știe deja, e în ADN-ul nostru psihologic și social. Iar în comisiile de atestare „băieții” se programau pe rând în așa fel încât să fie bine pentru toată lumea…
  Acum nici măcar această ordine (medievală dealtfel) nu mai există.

  Ești pe cont propriu. De la primul leu câștigat până la ultimul.

  

  Payola, accesul și iluzia meritocrației

  Payola. Cuvântul vine din engleză, din pay și sufixul ola, folosit în nume comerciale ca Victrola. Pe scurt: plătești ca să fii difuzat, fără ca publicul să știe că difuzarea a fost cumpărată.
  În Statele Unite, regulile FCC cer ca orice material difuzat în schimbul banilor, serviciilor sau altor avantaje să fie anunțat publicului ca atare. Dacă nu există anunț, intrăm în zona payola.
  În România nu folosesc cuvântul ca verdict juridic. Nu spun că am o probă publică, penală, cu nume și chitanță. Spun altceva: accesul la difuzare este opac și concentrat.
  Media Forest descrie mecanismul radio așa: o piesă intră mai întâi la un post trendsetter, apoi intră în rotation, iar la heavy rotation ajunge la 8-11 difuzări în 24 de ore.
  În 2017, Media Forest nota că la Kiss FM s-au auzit prima dată în heavy rotation mai bine de două treimi din hiturile anului. Tot în 2017, Cat Music a avut 6 din cele 11 piese ajunse pe locul 1.
  În 2020, Global Records a avut 7 din cele 10 piese care au ajuns pe locul 1 și cele mai multe difuzări la radio. În 2021, Media Forest a scris direct: „Istoria se repetă.” Tot Global Records a avut cele mai multe difuzări la radio.

  Asta nu dovedește payola. Dovedește acces concentrat. Iar accesul concentrat, repetat ani la rând, nu mai seamănă cu merit pur. Seamănă cu piață închisă.

  Cine are acces? Cei cu contracte la casele mari. Cine n-are acces? Toți ceilalți. Nu pentru că sunt mai puțin buni. Pentru că nu au bani de promovare, relațiile potrivite sau ambele.
  Nimeni nu vorbește despre asta pe față. Toată lumea din breaslă știe cum funcționează. E unul dintre secretele cele mai bine păzite și cele mai puțin secrete din industria muzicală românească.

  Aplaudați și abandonați

  Știu mai mulți oameni. Aici doar despre doi dintre ei. Nu le spun numele. Nu din lipsă de curaj, ci pentru că povestea lor nu e despre ei personal. E despre sistem. Și sistemul are mai mulți astfel de oameni, nu doar doi.
  Amândoi au fost aplaudați de zeci de mii de spectatori, de-a lungul a zeci de ani. Amândoi au intrat în categoria pe care noi românii o numim cu mândrie „legendă”.
  Unul, la bătrânețe, nu-și putea permite insulina administrată prin sistem medical. Nu avea asigurare. Și-o făcea singur acasă. Celălalt a murit singur. Cadavrul i-a fost descoperit după patru zile, într-o sărăcie adâncă.

  Legende. Aplaudați. Abandonați.

  Nu e o excepție dramatică. E un tipar. Muzicianul independent din România nu are pensie dacă nu și-a plătit-o singur. Nu are asigurare medicală dacă nu și-a plătit-o singur.
  Și dacă ai impresia că instituția publică rezolvă totul, nu rezolvă. Uneori doar mută problema în alt spațiu.
  La Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța, relatările de presă din iunie 2026 vorbesc despre o companie de balet redusă masiv într-o decadă și despre doi artiști care au câștigat definitiv procese pentru hărțuire, dar care așteaptă încă despăgubirile.

  

  Artiștii rămân pe scenă. Banii și protecția nu ajung mereu la ei.

  

  Legea există. Realitatea o ignoră.

  În 2023, statul român a adoptat Statutul lucrătorului cultural profesionist. Pe hârtie, e un pas. Recunoaște că lucrătorul cultural independent există și că are nevoie de protecție socială.
  Dar încrederea nu apare din Monitorul Oficial. Apare când vezi efectul în viața ta. Când vezi banii în cont. Când vezi cardul de sănătate funcționând. Când vezi contractul respectat.
  Normele pentru Registrul lucrătorilor culturali profesioniști au fost aprobate în februarie 2025. Registrul a fost lansat în aprilie 2025. Asta înseamnă doi ani de așteptare între lege și instrumentul prin care trebuia să o folosești normal.
  Iar în martie 2026, Scena9 scria că doar 11 oameni obținuseră titlul de lucrător cultural profesionist, într-un sector estimat la peste 100.000 de lucrători.

  Legea există. Realitatea o ignoră. Distanța dintre ele o plătești tu.

  Dar precaritatea nu vine doar din afara instituției. Uneori vine dinăuntru.
  Când sistemul nu te abandonează prin indiferență, te abandonează prin proastă administrare, conflict de interese sau bani publici pierduți. Muzicienii rămân pe scenă. Banii nu.

  

  Ierarhia decide și cine câștigă bani

  Revin la Bernstein. Dacă diferența dintre genuri e tehnică, de ce sectorul instituțional, filarmonici, opere, orchestre de stat, este construit aproape exclusiv în jurul muzicii clasice? De ce acolo sunt posturile stabile, contractele pe durată nedeterminată și salariile reglementate prin lege? Mai sunt și ceva ansambluri folclorice lăsate moștenire din perioada comunismului.
  Răspunsul nu e că muzica clasică e superioară. Răspunsul e că instituțiile au fost construite într-o epocă în care ierarhia era deja acceptată ca adevăr natural. Și au rămas acolo. Muica clasică reprezintă modelul valoric nenegociabil. Folclorul e ca biserica. Tradiție, patriotism, valori fundamentale. Restul? Resturi?
  În grilele publice ale filarmonicilor, artistul instrumentist apare cu salarii de bază reglementate. Nu discut aici dacă sunt mari sau mici. În multe cazuri sunt mici pentru pregătirea cerută. Discut diferența de statut: contract, vechime, asigurare, pensie, predictibilitate.
  În Germania, diferența nu ține doar de bani. Ține de regulă. Condițiile de lucru și salariile muzicienilor din multe orchestre publice sunt stabilite prin contract colectiv, TVK. Asta înseamnă că piața nu se bazează doar pe bunul plac al celui care te plătește.
  Muzicianul independent român n-are acest tip de plasă. Are facturi. Are instrumente. Are repetiții. Are drumuri. Are riscuri.
  Efectul concret: un tânăr cu talent muzical real, dacă nu merge pe traseul clasic, plătește totul din buzunar înainte să câștige primul leu. Instrumentul, cumpărat. Sala de repetiții, închiriată. Lecțiile, plătite. Tânărul din IT sau din drept are calea deschisă. Tânărul muzician are calea cu taxă.

  Inegalitatea de șanse nu începe la 50 de ani, când n-ai pensie. Începe la 16, când vrei să înveți chitară și nu ți-o dă nimeni.

  

  Nu-i pasă nimănui

  Ăsta e lucrul care mă deranjează cel mai tare: nu nedreptatea în sine, ci indiferența față de ea.

  Violența domestică e temă serioasă. Discriminarea pe criterii etnice e temă serioasă. Muzicienii fără pensie și fără asigurare medicală? Subiect de subsol. Neserios. Lipsit de interes. Resturi?

  Și asta, în sine, e o formă de discriminare.

  Pentru că spunem că îi prețuim. Le cântăm laudele. Le zicem legende. Și pe urmă întoarcem capul.

  Aplauzi și pleci acasă. Ei rămân cu factura.

  

  Ce urmează

  Episodul 7 va încheia serialul cu concluziile complete: ce am construit în aceste șase episoade, ce înseamnă asta pentru noi, muzicienii, și ce ar trebui să însemne pentru voi, cei care ascultați.
  Dar până atunci, o întrebare:

  Dacă ierarhia care decide cine e „artist” și cine e „cântăreț” nu e naturală, ci construită, instituțională și economică, atunci muzica cui aparține de fapt?

  Asta e întrebarea cu care începe serialul următor: Muzica e pentru toți și pentru toate.

  Distribuie dacă vrei să citească și alții asta.

  

  Surse folosite pentru verificarea afirmațiilor factuale

  1. Leonard Bernstein, Omnibus. Prima apariție TV ca educator muzical, 14 noiembrie 1954. https://www.leonardbernstein.com/about/educator/omnibus

  2. Leonard Bernstein, Young People’s Concerts. Primul concert TV, 18 ianuarie 1958. https://leonardbernstein.com/lectures/television-scripts/young-peoples-concerts/about-young-peoples-concerts

  3. FCC, Payola and Sponsorship Identification. Reguli de identificare a materialelor difuzate contra bani sau alte avantaje. https://www.fcc.gov/general/payola-and-sponsorship-identification

  4. Media Forest, Creating Hits 2017. Date despre trendsetter și top label în 2017. https://www.mediaforest.ro/ChartByUs.aspx

  5. Media Forest, Creating Hits 2020. Date despre heavy rotation și top label 2020. https://www.mediaforest.ro/ChartByUs2020.aspx

  6. Media Forest, Creating Hits 2021. Date despre top label 2021. https://www.mediaforest.ro/ChartByUs2021.aspx

  7. Ordinul Ministerului Culturii nr. 2618/2025. Normele metodologice privind Registrul lucrătorilor culturali profesioniști. https://static.anaf.ro/static/10/Anaf/legislatie/OMC_2618_2025.pdf

  8. Ministerul Culturii, lansarea Registrului lucrătorilor culturali profesioniști, 2 aprilie 2025. https://www.cultura.ro/s-lansat-registrul-lucratorilor-culturali-profesionisti/

  9. Scena9, Cum a eșuat Statutul lucrătorului cultural: 11 înscrieri la 100.000 de profesioniști, 26 martie 2026. https://www.scena9.ro/article/registrul-lucratorilor-culturali-statut-lege-contracte-artisti-precaritate-esec-inscriere

  10. Filarmonica de Stat Arad, situație funcții și salarii la 30.09.2025. https://www.filarmonicaarad.ro/wp-content/uploads/2025/10/SALARIILE-la-data-de-30.09.2025-.pdf

  11. Musikinformationszentrum, Professional Orchestras. Contractul colectiv TVK pentru orchestre publice din Germania. https://miz.org/en/articles/professional-orchestras

  12. Presa Liberă, relatări despre Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”, 2 iunie 2026. https://www.presa-libera.ro/dictatura-si-teroare-sub-cortina-de-la-oleg-danovski-cum-s-a-ales-praful-de-cel-mai-bun-balet-din-constanta/

   

   

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  11 iunie 2026

  Milcofisme

  ---

• Cealaltă ștampilă sau dictatura decorului

  EPISODUL 5

  

  Serial: Cine e Artistul în muzica românească? | Milcofisme 2026

   

  

  În episodul anterior am vorbit despre cine ține ștampila oficială — conservatorul, filarmonica, instituțiile care decid cine merită numele de artist și cine nu. Dacă sistemul ține ștampila, întrebarea care rămâne e simplă: mai există o altă validare? Există. Și e mai onestă decât orice diplomă.

  Publicul nu citește diplome

  Publicul are instrumentul lui de măsură. Nu e diploma. Nu e titlul. Nu e instituția care l-a validat pe om înaintea lui. E reacția imediată, fizică, nefiltrată. Piele de găină sau indiferență. Dans sau plictis. Aplauze sau tăcere.

  Asta-i cealaltă ștampilă. Nu o dă UCMR. Nu o dă filarmonica. Nu o dă presa culturală. O dă omul din fața ta care decide în două secunde dacă l-ai atins sau nu.
  Și nu apare nicăieri oficial. Nu se vede în niciun dosar. Nu contează la nici un concurs. Și nu deschide nici o ușă.

  Același om, alt statut

  Am cântat Love of My Life în Portul Mic din Constanța, de Ziua Marinei, concert Iris, 40.000 de oameni. Voce și pian, 100% live. Oamenii simțeau. Se vedea pe ei.
  Aceeași piesă, cântată ulterior la o petrecere privată. Același om. Același instrument. Aceeași voce.
  Alt statut.
  Am cântat pe scena Filarmonicii din Timișoara. Voce și pian, fără niciun alt suport muzical, 100% live. Sala plină. La final — aplauze adevărate.
  Aceeași piesă, cântată într-un restaurant. Unii chiar ascultau. Dar nimeni n-a aplaudat. Nu pentru că nu le-a plăcut. Ci pentru că la restaurant nu se face asta. Nu știau că au voie.
  Un mare pianist de jazz. Concert. Oamenii nu respiră. La final — aplauze.
  Același pianist. Aceeași piesă. La nuntă. Oamenii se duc afară la țigară.
  Nu l-au huiduit. Nu i-au spus că e prost. Pur și simplu nu era acolo pentru ei. Decorul le spusese dinainte că nu trebuie să fie atenți.

  Ce s-a schimbat în toate situațiile astea? Nu omul. Nu piesa. Nu prestația.
  S-a schimbat decorul. Și decorul a schimbat tot.

  

  Publicul a învățat să nu aibă încredere în el însuși

  Ăsta-i paradoxul. Publicul simte corect. Dar nu are încredere în ce simte.
  De ce? Pentru că i s-a explicat, ani la rând, că gustul lui nu ajunge. Că există experți pentru treaba asta. Că filarmonica știe. Că televiziunea știe. Că premiile știu.
  Omul a ascultat o piesă la filarmonică și a aplaudat. A ascultat aceeași piesă la restaurant și a tăcut. Nu pentru că a simțit altceva. Ci pentru că a învățat că în locul ăla nu e cazul.

  „Nu e chiar…” — asta-i fraza care arată tot. Omul a simțit. Dar a fost ínvățat că ce simte el nu contează dacă nu vine cu decorul potrivit.

  Educația estetică din România nu a format un public cu opinii proprii. A format un public care validează ce i se spune că trebuie validat. Filarmonica e cultură. Televiziunea te face celebru. Restaurantul e fundal. Nunta te face „mobilier”.
  Asta nu e o opinie. Ăsta e un mecanism. Și funcționează de zeci de ani.

  

  Același loc, două lumi

  De mai bine de trei ani cânt la JW Marriott din București. Același loc. Aceeași scenă. Aceeași muzică.
  Prin sală au trecut companii de top. Oameni educați, cu studii, cu poziții. Români. Simpozioane, petreceri de sfârșit de an, tot felul de evenimente. Oameni care acasă, sigur, ascultă muzică.
  Aproape că mă confundau cu un difuzor de pe perete.
  Nu mă huiduiau. Nu erau nepoliticoși. Pur și simplu nu eram acolo pentru ei. Muzica vie, cântată de un om în fața lor, nu cerea nici un răspuns. Nici o privire. Nici o recunoaștere.
  Prin același loc au trecut și turiști. Americani, canadieni, australieni. Clienți Viking sau Scenic — oameni care călătoresc și știu ce înseamnă să fii într-un spațiu unde cineva cântă live.
  Aplaudau. Erau atenți. Și veneau după — să mulțumească pentru muzică.

  Același om. Aceeași seară. Același loc.

  Două tipuri de public. Două tipuri de relație cu muzica vie.
  Nu e o frustrare personală ce spun aici. E un simptom. Românul educat, cu bani și poziție, nu a fost învățat că muzica live cere ceva din partea lui. Că omul care cântă în față nu e un playlist. Că e în regulă să aplauzi. Că e în regulă să mulțumești.
  Occidentalul știe asta. Nu pentru că e mai deștept. Ci pentru că a crescut într-o cultură care i-a spus că muzicianul din față e o persoană, nu un aparat și.. e de prețuit.
  Zeci de ani de educație culturală greșită. Nu lipsă de sensibilitate. Lipsă de model.

  

  Mulți ajung la coveruri nu din lipsă de talent, ci din lipsă de altceva abordabil, coerent.

  Am vorbit în episodul anterior despre instituțiile care dau ștampila oficială. Conservatoare, filarmonici, UCMR, CREDIDAM. presă culturală. Toate construiesc o ierarhie. Ierarhia asta nu e neutră.
  Dar uite ce nu spune niciodată cu voce tare:

  Mulți muzicieni buni ajung la coveruri pentru că acolo există de muncă. Dar mai ales pentru că nu au „tupeu” să se strecoare în sistem.

  Nu pentru că n-au talent. Nu pentru că nu au ce spune. Ci pentru că în afara nunților, restaurantelor și evenimentelor private, piața pentru muzică serioasă, independentă, originală — e aproape inexistentă, pentru că regulile sistemului sunt respingătoare, neprietenoase, murdare până la urmă.
  Cluburi sunt puține. Publicul avizat e și mai puțin. Radioul nu te bagă dacă nu ești deja validat la televizor sau pe youtube. Televiziunea nu te bagă dacă nu ești deja validat radiofonic. Cercul e închis și nu se deschide din interior. Nu mai vorbim despre PCR (pile, cunoștințe, relații).
  Muzicianul care vrea să trăiască din muzică face un calcul simplu: unde e de muncă? Și munca e la nunți. La corporate. La restaurante. Acolo se plătește. Acolo există cerere. Acolo sistemul închis, clientelar, are mai puțină aderență.
  Iar după câțiva ani de acolo, sistemul îl clasifică automat: „e de nunți.” Nu ca o descriere. Ca o sentință. Ba mai mult. Sunt colegi de breaslă care fac deliberat sau nu această distincție și poate că asta e cel mai dezarmant. Ce pretenție să mai ai de la public dacă oameni care știu cum merge treaba gândesc așa fie din convingere , fie din interes?

  

  Ștampila care nu se vede oficial

  Deci avem două ștampile. Una o dau instituțiile — conservatorul, filarmonica, presa, premiile. Se vede pe CV. Deschide uși.
  Cealaltă o dă publicul — direct, imediat, fără diplomă și fără dosar. Omul simte sau nu simte. Aplaudă sau nu aplaudă.

  Care e mai onestă? A publicului. Fără nicio îndoială.

  Publicul nu aplaudă din respect pentru instituție. Nu dansează din politețe. Nu plânge pentru că trebuie. Plânge când îl atinge ceva real.
  Și totuși ștampila asta nu apare nicăieri oficial. Nu există niciun document în România care să spună: omul ăsta a ținut 40.000 de oameni în față și fiecare dintre ei a simțit ceva real. Nu există niciun premiu pentru asta. Nicio recunoaștere. Nimic.
  

  

  De ambele părți ale mesei

  Am avut șansa să fiu de ambele părți ale mesei. Muzician pe scenă și jurnalist muzical — din interior și din exterior în același timp. Colegi de la radio și televiziune îmi spuneau candid:

  „A, tu şi cânți?”

  Nu era răutate. Era exact mecanismul despre care vorbim. Cine mă știa ca voce din presă nu mă mai vedea ca muzician. Cine mă știa ca muzician nu mă lua în serios ca jurnalist. Fiecare cutie are ștampila ei. Dacă ești în mai multe cutii deodată, sistemul nu știe ce să facă cu tine și te respinge. Iar această ”povară” am dus zeci de ani și încă o mai duc.
  Din punctul meu de vedere a fost și este în continuare o cale eficientă pentru luciditate, iar felul în care sunt privit din această perspectivă, sincer, mă interesază mai puțin, dar recunosc că mă afectează. „Mercurialul” ăsta din punctul meu de vedere până la urmă mi-a dat cu plus. Dar îmi asum și cu siguranță nu mă plâng. Pentru că am ales asta în mod deliberat, conștient.
  Pentru că tocmai de acolo am înțeles ceva ce nu poți înțelege din teorie: cum te vede publicul depinde enorm de cine vorbește despre tine și cum. Nu de ce ești. Ci de cum ești comunicat. Agregatorii de mesaj — presa, radioul, televiziunea — nu reflectă realitatea. O construiesc. Iar artistul care nu înțelege asta rămâne invizibil indiferent cât de bine cântă.
  Poți cânta în fața a cinci sute de oameni care te adoră și să rămâi, pentru sistem, invizibil.
  Dar artistul știe. Și publicul lui știe.
  Și ăsta e singurul lucru pe care sistemul nu îl poate certifica și nu îl poate lua.

  

  Episodul următor: ce rămâne, la final, din toată această poveste.

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  3 iunie 2026

  Milcofisme

  ---

• Cine e artistul în muzica românească. Episodul 4: Cine ține ştampila?

  În 44 de ani de activitate m-am lovit de multe ori de uşi trântite în nas. Trei amintiri.

  Pe vremea lui Ceauşescu am îndrăznit să prezint o creație proprie. Eram îndrăgostit şi am scris despre asta — muzică şi text, exact ce simțeam. Am prezentat-o unui specialist din sistem. Mi s-a spus că muzica e bună, dar că textul trebuie schimbat. Mi s-a oferit un text patriotic, de slavă a orânduirii, şi mi s-a spus că în forma respectivă voi avea mare succes. Am spus că mă mai gândesc. N-am mai revenit. Colaborarea s-a încheiat acolo.
  Mulți ani mai târziu, în colaborare cu o trupă celebră, echipa managerială a prezentat la un radio privat piesa care urma să lanseze albumul. Ni s-a comunicat, voalat dar clar, că solo-ul de chitară e prea lung şi că, dacă íl scoatem, avem şanse mari la heavy-rotation. N-am scos nimic. N-am primit nici rotație. Alții se conformau. Noi nu. Piesa nu s-a difuzat la acel radio.
  Şi a treia: eram membru al unui coverband foarte bun. Ne-am dus la o emisiune de divertisment să propunem să devenim trupa lor de acompaniament, era la modă pe vremea aia. Ni s-a trecut pe un şervețel suma şpăgii pentru a obține colaborarea. Am plătit. A urmat o perioadă lungă în care, datorită acestei poziții, am atras o grămadă de evenimente. A fost o afacere profitabilă. Şi vorbea lumea că mulți făceau la fel.

  Trei situații. Trei feluri în care sistemul îți spune cine eşti.

  Prima: conținutul artei tale trebuie să corespundă ideologiei — altfel nu exisți. Mulți în acea perioadă s-au urcat în acel tren, au ajuns la public şi mai apoi au devenit legende.
  A doua: forma artei tale trebuie să corespundă formatelor comerciale — altfel nu eşti difuzat. Sunt foarte puține cazurile de coloană vertebrală printre artiştii consacrați în relația cu radiourile. Ba mai mult, mulți scriu DOAR în funcție de standardele impuse de radiouri. Mulți s-au urcat în acest tren şi o fac şi acum. Dacă ascuți radioul mainstream, piesele sunt la fel — semn că creatorii au înțeles că dacă nu te conformezi malaxorului nu eşti luat în considerare, deci nu exisți.
  A treia: accesul la vizibilitate se cumpără — indiferent cât de bun eşti. Aici e o plajă infinită. E ca la doctor. E deja tradiție. De fapt, mică şi medie corupție, aia care generează marea corupție. Cea care e înfipță adânc în ADN-ul colectiv.
  Şi observați că în primele două am refuzat şi am plătit prețul. În a treia am plătit ca să intru. Sistemul funcționa şi íntr-un fel şi în celălalt: íl puteai refuza şi rămâneai invizibil, sau íl acceptai şi deveneai parte din el. Dar te îndepărtai de principii.

  Nu există variantă în care nu plăteşti.

  Întrebarea serialului nostru era: cine decide cine se numeşte Artist în România?
  Astea sunt trei exemple concrete dintr-o viață. Să vedem acum cum funcționează sistemul care le-a produs.

  Conservatorul — primul filtru

  Povestea oficială sună simplu: mergi la conservator, în veți muzică serioasă, devii muzician adevărat. Implicit: Artist.
  Programa e construită în jurul repertoriului clasic şi al tehnicii academice. Ăsta nu e un reproş. E o constatare cu consecințe.
  Conservatorul nu predă cum să construieşti un repertoriu pentru un public real. Nu predă negocierea unui produs muzical, un rider tehnic, cum supraviețuieşti financiar ca muzician independent. Nu predă, de fapt, nimic din ce ai nevoie dacă vrei să trăieşti din muzică în afara orchestrei sau a catedrei. E o lipsă fundamentală în sistem pentru că cei care l-au conceput nu se pretează în a se înjoşi predând despre bani şi marketing. Alții mai la vest fac treaba asta şi sunt unde sunt.

  Formatul implicit al Artistului, la conservator, e unul singur: interpretul de muzică clasică sau compozitorul de muzică cultă.

  Tot ce nu intră în formatul ăsta e tratat ca secundar. Nu e spus explicit — rar se spune explicit. Dar se simte în fiecare oră de curs, în fiecare ierarhie a repertoriului, în fiecare privire a profesorului când întrebi despre altceva.
  Şi astfel, primul filtru e instalat devreme. Înainte să dai primul concert public, ai în vățat deja că unele muzici contează şi altele nu. Că unii muzicieni sunt Artişti şi alții sunt meseriaşi. Că ierarhia e naturală.
  Există şi secții de jazz sau muzică uşoară. Acceptate cu greu, finanțate şi mai greu, şi la fel de deconectate de realitatea pieței. Aceeaşi filozofie, alt repertoriu.

  Nu e naturală. A fost predată.

  

  Filarmonica — postul vacant care nu se ocupă niciodată

  Dacă vrei dovada concretă că sistemul nu funcționează pentru muzicieni, ci pentru el însuşi, uită-te la filarmonici.
  Audițiile pentru posturi vacante sunt recurente. Acelaşi post scos la concurs de mai multe ori. Uneori postul nu se ocupă — juriul decide că niciun candidat nu e suficient de bun. Alteori se ocupă, omul pleacă în doi ani, şi reluăm.
  Muzicienii formați în România pleacă în Germania, Austria, Olanda, Israel, Canada. Nu în primul rând pentru că sunt plătiți mai bine acolo — deşi sunt. Ci pentru că acolo li se oferă sentimentul că profesia lor e luată în serios.
  Realitățile din teren sunt mult mai complexe. Posturile blocate sunt bază pentru şpăgi sau trafic de influență.

  România formează muzicienii. Altcineva íi culege.

  Dar problema mai profundă e alta. Filarmonica nu se închide dacă sala e goală. Primăria o finanțează oricum — că există o filarmonică în oraş e un semn de civilizație. Nu că cineva verifică ce cântă sau câți oameni ascultă.
  Şi asta înseamnă că filarmonica validează statutul de Artist independent de performanța reală. Eşti angajat în orchestră — eşti Artist recunoscut instituțional. Nu eşti — oricât ai cânta, oricâți oameni ar veni la concertele tale, rămâi în zona gri.

  Ştampila de Artist, la filarmonică, nu o dă publicul. O dă statul de plată.

  

  UCMR-ADA — banii care îți spun cine eşti

  Acum să vorbim despre bani. Că banii sunt locul unde ierarhia devine cu adevărat vizibilă. Doar trăim în era negustorului.
  UCMR-ADA colectează drepturi de autor de la radiouri, televiziuni, restaurante, hoteluri — oricine foloseşte muzică în spațiu public plăteşte o taxă.
  În 2023 au colectat din categoria ambiental 42,88 milioane de lei. Au distribuit 24,35 milioane de lei către 2.600 de membri. Diferența — adică 43% din sumă — a rămas la OGC: cheltuieli de administrare, funcționare, colectare.

  Aproape jumătate din banii colectați în numele muzicienilor nu au ajuns la muzicieni.

  

  Dar asta e doar prima problemă. A doua e structurală.
  Cum se decide cine primeşte ce? Metodologia pentru ambiental: 65% din ponderea distribuției vine din playlist-urile radiourilor comerciale, 30% din televiziune, 5% din concerte live. Tradus: dacă eşti difuzat la radio, primeşti bani de drepturi de autor nu doar de la radio — ci şi de la restaurantul care pune muzică de fundal şi nici măcar nu ştie că exisți.

  Cine are airplay primeşte şi drepturi de autor. Cercul se închide.

  Şi cine are airplay? Global Records — casa de discuri cu cei mai mulți artişti comerciali importanți din România — deține 33,47% din piața de airplay comercial pe radiourile majore. Primele cinci case de discuri cumulează aproximativ 65% din ce se difuzează.
  Asta înseamnă că acelaşi 65% captează şi cea mai mare parte din banii UCMR distribuiți din drepturile ambientale. Muzicianul independent, compozitorul fără contract cu o casă mare, interpretul care cântă live la sute de oameni dar nu apare la radio — primeşte din ce a mai rămas.
  Şi sistemul ăsta nu e accidental. Prin mecanismul distribuției, UCMR a codificat în bani cine contează şi cine nu. Cine e în circuit primeşte validare financiară. Cine nu e în circuit nu primeşte nici bani, nici recunoaştere oficială.

  Asta nu e distribuție de drepturi. E distribuție de statut.

  

  Presa culturală — Artistul care nu există dacă nu e scris

  Există în România o presă culturală serioasă. Reviste, suplimente, publicații online. Oameni care scriu despre muzică cu competență reală.
  Scriu despre o anumită muzică.
  Muzica clasică şi cea experimentală sunt acoperite. Muzica uşoară comercială e tratată cu condescendență sau ignorată. Muzica de eveniment, de restaurant, de scenă live în sensul larg — nu există.
  Ca să nu mai spun despre relația cultural-divertisment. Muzicienii de divertisment sunt dintotdeauna de categoria a doua, nu se pot califica nici măcar în a fi analizați pe aceleaşi criterii ca muzicienii culturali. E o grămadă de ipocrizie şi mult fundamentalism în concepții. În realitate artistul nostru merge la serviciu în timpul săptămânii — filarmonică, teatru, şcoală — iar în week-end se duce la nuntă să facă un ciubuc. Independența arată ca un ciubuc, ca ceva ce nu prea vrei să se ştie, cumva ruşinos.

  Dacă nu eşti în presa culturală, nu exisți oficial ca Artist.

  Nu ai dosar de presă. Nu eşti citat în nicio analiză. Nu eşti invitat la festivaluri care se iau în serios. Poți fi extraordinar în ce faci — poți cânta în fața a mii de oameni care te adoră — dar pentru sistem eşti invizibil.
  Şi invizibilitatea nu e neutră. Ea spune ceva. Spune: ce faci tu nu e artă.
  Editorii şi criticii muzicali au referințele lor, ierarhiile lor implicite, disprețul lor asumat față de ce consideră de consum. Şi reproduc acea ierarhie în fiecare articol, în fiecare recenzie, în fiecare tăcere deliberată. Şi mai e ceva. Domniile lor au o listă de artişti preferați şi una neagră. Şi în funcție de listele astea eşti validat sau ignorat.

  Tăcerea e şi ea o ştampilă.
  
  

  Uniunile de creatori — clubul cu uşa greu de deschis

  Există structuri profesionale care în teorie îi reprezintă pe muzicieni, negociază condiții, apără drepturi. Uniunea Compozitorilor, structuri de interpreți, asociații de creatori.
  În practică, sunt cluburi cu criterii de intrare. Multe legi nescrise, multe reguli ale casei de zeci de ani.
  Dosarul, recomandările, votul membrilor existenți. Repertoriul tău trebuie să fie de un anumit tip. Activitatea ta trebuie recunoscută de oameni care sunt deja înăuntru.

  Cine decide cine e creator? Creatorii care sunt deja în sistem.

  Nu e conspirație. E simpla logică a oricărui grup închis: oamenii validează pe alții care le seamănă, care nu le deranjează confortul, care confirmă ierarhia în loc să o pună sub semnul întrebării. Care „fac frumos” şi nu deranjează.
  Şi astfel uniunile rămân mici, nereprezentative şi din ce în ce mai irelevante — exact pentru că şi-au construit barierele care exclud tocmai pe cei care le-ar putea da viață reală.

  

  Verdictul

  Acum că i-am văzut pe toți, răspunsul la întrebarea episodului devine dur şi simplu.

  

  În România, Artist nu e ce eşti. E ce ți se certifică, cum eşti ştampilat.

  Certificatul íl dă conservatorul prin diplomă. Filarmonica prin statul de plată. UCMR prin banii distribuiți. Presa culturală prin articolele scrise. Uniunile prin cartea de membru.
  Dacă ai toate certificatele — eşti Artist. Dacă nu le ai, poți cânta o viață întreagă în fața unui public real, poți face oamenii să plângă sau să danseze, poți trăi din muzică decenii — şi tot vei fi un muzicant sau un interpret. Nu Artist.

  

  Talentul, munca şi publicul nu dau certificate. Instituțiile dau.

  Şi instituțiile validează, în primul rând, pe cei care le seamnă, pe cei care le confirmă utilitatea, pe cei care nu pun întrebări incomode sau nu reclamă probleme grave.
  Acum o să îmi spuneți că exagerez. Că există excepții. Că unii conservatorişti fac muzică conectată cu lumea reală. Că unele publicații acoperă şi altceva.
  Probabil că da.

  Dar excepțiile nu schimbă sistemul. Îl fac suportabil.

  Şi asta e poate cel mai util lucru pe care íl fac: te fac să crezi că poți schimba lucrurile din interior, că e suficient să aştepți oameni mai buni, că sistemul se poate reforma singur.

  Nu se poate.

  Oamenii buni din sistem fie se adaptează, fie pleacă. Rămâne structura. Şi structura ştie exact ce face. Se multiplică în timp și spațiu, se consolidează și devine standard, ba chiar tradiție

  

  În episodul următor, întrebarea următoare:

  Dacă sistemul ține ştampila — cine sau ce te poate valida?

  

   

   

  Partajează asta:

  • X
  • Facebook

  Apreciază:

  Apreciază Încarc…

  27 mai 2026

  Milcofisme

  ---