Acum 6-8 ani eram cuprins de fiorul social al apărării dreptății celor ca mine. Mai întâi a celor ca mine la cap și apoi a celor ca mine profesional. În prima variantă era o reaprindere. Îmi trecuse fixația asta timp de vreo 20 și ceva de ani. Vreo 10 ani nici n-am votat (de exemplu pe Băsescu nu l-am votat niciodată). Am fost suficient de neghiob la loviluție unde era să mor de două ori și la prima mineriadă am luat o mare bătaie de la mineri. Nu mi-am luat certificate, nici nu mi-a trecut prin cap.
După aia mi-a trecut fiorul civic și mi-a revenit prin 2018-2019 iar de data asta nu numai cu ieșit în stradă și strigat la clădiri goale ci cu implicare: păi degeaba te duci și protestezi dacă nu te implici ni se spunea, păi degeaba te duci și protestezi dacă nu te implici îmi spuneam. Și m-am implicat, m-am înscris în partidul care mi s-a părut mie cel mai cel, cel mai european, cel mai reformist și cu oameni care gândesc ca mine și vorbesc pe limba mea.

De ce? Pentru că sunt comunistofob și rusofob.

Sunt profund împotriva comuniștilor pentru ce a pățit familia mea din cauza acestor ticăloși.
Sunt profund împotriva comunismului și comuniștilor pentru că peste tot au creat de fapt doar dictaturi care vindeau ipocrizii și minciuni legate de popor, despre popor, iar o clică din fruntea statului trăia mult mai bine decât mulți aristocrați pur-sânge.
Sunt profund împotriva comunismului pentru că a suprimat credința și a distrus cultura înlocuind-o cu surogate propagandistice.
Sunt profund împotriva comunismului pentru că a suprimat libertatea spunând că a eliberat popoare.

La rusofobie e mai simplu. Rușii au exportat comunismul și rușii pe noi, ca popor, ne-au călcat pe cap de 200 de ani încoace, fără excepție. Și aici am închis. Nu confund cultura și arta rusă cu karma socială a acestui popor. Nici Putin și nici Stalin nu l-au invocat vreodată pe Dostoievski sau pe Ceaikovski, iar la Budapesta în 1956, în Cehoslovacia în 1968 sau în Ucraina în 2022 nu au invadat cu baletul de la Bolșoi ci cu tancuri și cu bandiți care furau de prin casele oamenilor și violau după bunul plac.

Despre extrema cealaltă din ce am citit, din ce am văzut și pro și contra, concluziile sunt aceleași. Crimă, minciună, dictatură, confiscarea libertății în numele unor principii utopice, oricum ipocrite, fie că a fost vorba deopotrivă de nazism, fascism sau legionarism.

Așa încât la PSD, urmaș de succes al partidului comunist nu m-aș fi dus nici dacă mă picai cu ceară, la PNL-ul care urlă tot timpul că e istoric și care se arată de fapt ca un pesede mai mic, nici vorbă, și atunci am optat pentru un partid nou, nepătat, cu oameni noi, școliți în Occidentul slăvit (mă rog, slăvit de mine).

Am participat la ședințe, am stat pe străzi la luat de semnături, la împărțit de flyere, mi-am pus chiar casa la dispoziție pentru întâlniri cu noi membri, ce mai, idiot util perfect.

Apoi mi-am zis că din poziția în care cunosc niște viitori parlamentari, miniștri, primari, etc. voi putea să ajut breasla muzicienilor. Nu a muzicienilor milionari și nici acelor care aparțin de clasa mijlocie ci a masei mari de muzicieni (a se traduce muzicanți și lăutari) pe care nu-i știe nimeni și care sunt umiliți de toată societatea românească, de la interlopi la intelectuali. Și asta am făcut.
Am făcut multe, am muncit ca un rob pe gratis, n-am primit nici o para chioară de la nimeni (doar 6 luni de ministerul culturii ca consilier de ministru secretar de stat — o grămadă de bani, ce mai… vă dați seama). A fost prima și ultima oară când am călcat ca angajat într-o instituție culturală a statului român. E hidos, e incredibil. Și nu e despre oameni. Oamenii luați individual, o mare parte dintre cei pe care i-am cunoscut, erau de treabă, oameni buni, cu care se putea discuta. Problema era tipul de relație din acea instituție și ce genera acea instituție. Degeaba sunt oameni buni, de calitate, dacă practica și uzanța trebuie să fie de o anumită factură și trebuie s-o aplici că altfel dispari, îți pierzi jobul și nu vrei. Nu vreau să vorbesc de rău pe oamenii aceia că multora n-ai ce să le reproșezi, dar dacă aș avea o putere i-aș da pe toți afară și după 3 zile i-aș reangaja pe maxim 75% dintre ei dar cu alte ținte și mai ales cu alte performanțe. Asta a fost spre finalul pandemiei, odată cu guvernul Câțu.

Înainte însă s-a întâmplat cu petiția, cu indemnizația, cu asociația (sindicatul). Au fost aproape doi ani în care am muncit evident pe gratis ca un salahor. Rezultate? Păi de două feluri: imediate și pe durată medie.
Imediat s-au găsit suficiente voci, se știu ele, care să mă acuze și să facă investigații chiar legate de interesele mele electorale (persoanele respective ziceau că vreau să candidez pentru un post de senator și că interesul meu ascuns era să-mi fac campanie electorală).
Cine spunea asta? O doamnă, soția unui artist cunoscut care a fost ani de zile consilierul lui Ponta când era premier, evident pe mulți bani. Au mai spus-o și alții, de exemplu un domn care ulterior a prins un post cultural înalt, vicepreședinte. Ambii mufați ei înșiși la țeava statului. Ei spuneau chestii neverificate și nedovedite despre mine. Ulterior s-a văzut că nici nu mi-a trecut prin cap să candidez, nu că n-aș fi putut ci pentru că nu sunt potrivit pentru meseria de politician român. Pe durată medie eticheta aruncată a rămas.

Fișa postului de politician în România e foarte departe de mine din toate punctele de vedere. „Și de ce te-ai înscris în partid?” puteți să mă întrebați. Simplu, din același motiv pentru care m-am inițiat în francmasonerie. Din același motiv pentru care am lucrat 10 ani în radio și televiziune. Am vrut să cunosc, am vrut să înțeleg, iar după ce am înțeles, mai ales că n-am nici o legătură cu subiectele respective, m-am retras.
N-am făcut nimănui nici un rău din acele poziții. Ba din contră. În schimb multă vreme au fost aruncate multe lături pe gardul meu. Cele mai deranjante au fost de la colegi care știau ei mai bine, chiar mai bine sau mai multe decât știam eu despre mine. Am fost făcut în toate felurile. Soroșist, securist, comunist, gay, trădător, vândut străinilor, cerșetor, etc.

Mare mi-a fost mirarea când inclusiv lui fii-miu i s-a pus eticheta, mai mult sau mai puțin voalat: ceva de genul „e normal ca fii-tu să ajungă să profite de proiecte Erasmus, că doar ta-su e mare soroșist” — am citat aproximativ din comentarii puse de muzicanți talentați, aparent cu scaun la cap.
Și într-o bună măsură cred că înțeleg logica bazată pe închipuiri și nu pe realități dovedite și argumentate. De fapt asta stă la baza manipulării dintotdeauna. Iar asta o certifică istoria, nu eu.

Am ajuns la o vârstă la care nu mai am nimic de validat sau de dovedit, iar Dumnezeu mi-a dat șansa, pe care o avem cu toții la dispoziție dar pe care foarte puțini o înțelegem și mai ales o folosim, de a înțelege foarte bine cine sunt și câte parale valorez. Nici laudele și nici jignirile nu mă mai influențează, dar recunosc gândirea critică pe care am reușit să mi-o fac prietenă.

De ce scriu asta acum? Pentru că am ajuns la un final și sunt la un alt început.

Pentru că după 36 de ani, timp în care am fost minoritar din toate punctele de vedere, într-o țară în care majoritatea — de orice natură ar fi ea, politică, economică, socială, de gen, profesională, administrativă, filozofică, psihologică — din lipsă crasă de educație și cultură calcă pe cap minoritatea, o umilește, o aruncă în suburbia societății.
Pentru că nu mai am timp și nici nu mai vreau să alerg după idealuri și să investesc timp, energie, muncă și bani pentru valori și principii ale unei minorități care nu are nici o șansă să devină masă critică.
Am crezut prea multă vreme că minoritățile vor crește și vor duce societatea spre ce credeam eu și cei ca mine că e bine pentru noi toți. Dar nu s-a întâmplat. Speranța folosește atâta vreme cât are cât de cât o bază reală, dar când vine o vreme când îți dai seama că în cel mai bun caz ritmul evoluției îți depășește speranța de viață, toată logica și toate simțurile îți spun să te oprești. Și nu mă refer aici doar „vraiște pe pian” la întreaga societate, mă refer la breasla oamenilor care trăiesc din muzică și la ce șanse au copii noștri în această societate să se dezvolte onest și sănătos, fără să adere la găști, la triburi, la sistem, la corupție și ticăloșie.

Vă dau un exemplu. Am renunțat la Othello Trio. Nu pentru că n-ar valora — valorează. Ci pentru că scena muzicală independentă din România funcționează pe baze la care nu subscriu. Și nu voi subscrie.
Ce să fac? Să înroșesc telefoanele cu rugăminți pe la organizatori și patroni care se comportă, cei mai mulți dintre ei, ca niște vătafi de plantație, cu întrebări de genul: „Nu avem și noi loc la festivalul dv.? Nu ne primiți și pe noi să cântăm în cutare loc? Hai că suntem ieftini, nu mâncăm mult și n-avem pretenții prea mari.” Cum fac mulți! De multă vreme!
Nu, gata și cu asta!

Da, sunt revoltat și dezamăgit, dar nu sunt frustrat și nici depresiv pentru că Ăl de sus când închide o ușă deschide o fereastră.

Vă mai dau un exemplu. Cânt la nunți constant în ultimii 10 ani. Am dezvoltat o mică afacere cu ce mă pricep mai bine, nu cu magazine sau restaurante.
Credeți că după ce am gustat momente artistice trăite, nu povestite — cum au fost Iris Athenaeum, premiul pentru orchestrație, atâția ani de televiziune, 15 albume la producția cărora am participat în toate felurile și multe altele — vă închipuiți că idealul meu în viață era să cânt la nunți?
Nu, în nici un caz.
Doar m-am adaptat. Industria asta e cel mai puțin virusată de găști și de corupție, lucru de care m-am ferit toată viața mea, pentru că ai de-a face cu clientul direct, nemijlocit, privat. De aici mi-am făcut eu socoteala ca muzician independent să-mi plătesc facturile, împreună cu ce pun pe masă de la restaurant. Și în paralel să-mi fac și pofta cu muzica pe care o simt cu Othello Trio, fără să am presiuni de nici un fel. A mers o vreme, după care ușor ușor mecanismul s-a gripat din mai multe motive.

Pe parte de nunți cel puțin, trendul este preponderent și din ce în ce mai evident, mai ales printre tineri de până în 40 de ani, spre folclor și manele, cu ceva diversificări de Nostalgia cum i se spune (adică muzică românească din anii 90-2000), cu ceva muzică ușoară românească clasică, cu ceva lăutărie autentică și cam atât. Cei care cântă altceva pe la nunți încep să fie din ce în ce mai mult o nișă, iar fenomenul ăsta l-am constatat analizând atent piața în ultimii 4-5 ani cel puțin. Problema mea este că nu mă mai regăsesc în acest peisaj. Să ne înțelegem. Mie anumite manele și un anumit tip de folclor, ca și lăutăria autentică chiar îmi plac. Dar profesional n-am nici o treabă cu zona asta, iar „Dragostea din tei” sau „Drumurile noastre” n-au fost niciodată niște repere pe care să mi le doresc.

Așadar, una peste alta, mai ales că s-au mai și întâmplat niște schimbări importante în viața mea personală în ultima vreme, nu prea mai am motivație de a continua ceva care pare că s-a cam încheiat. În general înțeleg repede când caii au murit și nu trag de ei prea mult și mulțumesc pentru șansa de a mă reinventa. Din păcate mulți oameni nu o au și mor câte puțin în fiecare zi din acest motiv, mai mult sau mai puțin conștient. De aici boli, frustrări, neajunsuri, păcate, furii. Trist.

Nu e abandon. E igienă.