De la Jim Morrison la Beach, Please!: despre muzică, scandal, cultură și eterna poveste că „pe vremea noastră era mai bine”

1 martie 1969.

Jim Morrison urcă pe scenă la Miami beat și pus pe scandal. The Doors întârziase, în sală erau mii de oameni înghesuiți, atmosfera era deja încinsă. Morrison ratează intrări, oprește cântece, își înjură publicul, provoacă spectatorii, face gesturi obscene. La un moment dat scena este invadată. Polițiștii încearcă să țină lucrurile sub control. Concertul se transformă într-un haos.

După aceea vin ziarele, procurorii, procesul. Morrison este acuzat inclusiv că și-ar fi expus organele genitale, lucru rămas controversat chiar între cei care au fost acolo. Este însă judecat și condamnat pentru comportamentul său din acea seară.

Azi, Jim Morrison este una dintre figurile canonice ale rockului.

Cincizeci și cinci de ani mai târziu, niște adulți din România se uită la imaginile de la Beach, Please! și descoperă, din nou, că tineretul s-a stricat.

Noi uităm

Avem o memorie culturală foarte scurtă.

Ne amintim muzica tinereții noastre. Ne amintim petrecerile, hainele, primele iubiri, concertele, sentimentul acela foarte plăcut că lumea începea odată cu noi. Dar uităm aproape complet cât de scandalos părea totul pentru generația dinainte.
Poate că aici este una dintre păcălelile pe care ni le joacă memoria. Nu ne amintim tinerețea așa cum a fost. Ne-o amintim după ce timpul a curățat-o de scandaluri, excese, prostii și frici. Și atunci apare inevitabil propoziția:

Pe vremea noastră era mai bine.

Numai că și părinții noștri spuneau exact același lucru despre noi. Și părinții lor despre ei.
În 1957, Elvis Presley ajunge să fie filmat la televiziunea americană numai de la brâu în sus. Mișcările lui de bazin erau considerate prea provocatoare și o influență proastă asupra tinerilor. Astăzi Elvis este patrimoniu. Atunci, problema era bazinul.

Zece ani mai târziu, Rolling Stones trebuie să schimbe la televiziune „Let’s Spend the Night Together” în mai cumintele „Let’s Spend Some Time Together”.
Civilizația occidentală supraviețuise bazinului lui Elvis, dar încă avea probleme cu ideea că doi oameni ar putea petrece noaptea împreună.

În 1966, John Lennon spune că Beatles au devenit mai populari decât Iisus. În special în sudul Statelor Unite urmează boicoturi, proteste, posturi de radio care refuză să mai difuzeze trupa și oameni care ard în public discurile Beatles.
Gândiți-vă puțin.
Nu ardeau discurile unor necunoscuți pe care istoria i-a uitat.
Ardeau Beatles.
Formația pe care astăzi aproape nimeni nu mai îndrăznește s-o scoată din istoria culturii secolului XX.

Acesta este locul ideal. Graficul recapitulează vizual exact cele trei exemple după ce cititorul le-a parcurs.

De fiecare dată era grav. De fiecare dată erau copiii.
De fiecare dată era morala. De fiecare dată muzica urma să-i strice.
Și de fiecare dată lumea mergea înainte.

Costinești, 2024

Asta nu înseamnă că tot ce se întâmplă astăzi trebuie acceptat cu un zâmbet superior.
La Beach, Please!, Wiz Khalifa a fumat cannabis pe scenă și a avut cannabis asupra lui. Pentru asta a avut probleme penale în România și a fost ulterior condamnat.
Nu este nevoie să-i spunem libertate artistică. Este o faptă concretă și poate fi judecată ca atare.
Dar de aici până la concluzia că zecile de mii de adolescenți din fața scenei sunt o generație pierdută e drum lung.
Faptul că un rapper fumează cannabis pe scenă spune ceva despre rapper. Poate spune ceva și despre organizare.
Nu spune, prin el însuși, că publicul lui va deveni drogat, delincvent sau incapabil să funcționeze în societate.
Exact aici facem greșeala de fiecare dată. Luăm o faptă.
O transformăm într-un simbol.
Apoi transformăm simbolul într-un diagnostic asupra unei generații întregi.

Și gata.
„Tinerii de azi.”

Gheboasă nu este Ministerul Educației

Acum câțiva ani am scris despre Gheboasă.
Nu pentru că muzica lui mă interesează în mod special. Tocmai asta era ideea.
Gheboasă este, înainte de toate, un produs de divertisment. A găsit un public, publicul a reacționat, cineva a observat că există bani acolo, produsul a crescut, promovarea a crescut, banii au crescut. Nimic extraordinar. Așa funcționează piața.
Problema începe când îi cerem lui Gheboasă ceea ce ar fi trebuit să cerem familiei, școlii, profesorilor, instituțiilor culturale și politicilor publice.
Gheboasă nu este Academia Română. Untold nu este școală.
Beach, Please! nu este Ministerul Educației.
Și nici nu trebuie să fie.
Aici trebuie făcută însă o distincție importantă.
Divertismentul poate fi cultură. Un concert, un film, un festival, o piesă pop fac parte din viața culturală.
Dar consumul unui produs cultural nu este același lucru cu formarea culturală.

Poți merge trei zile la festival. Poți vedea o sută de filme.
Poți asculta zece mii de cântece.
Asta nu înseamnă automat că ai învățat să citești lumea, să faci diferența dintre valoare și succes, dintre argument și prostie, dintre libertate și inconștiență.
Astea se construiesc în ani.

Nu festivalul îți educă copilul

Formarea culturală începe, înainte de orice, acasă. În limbajul pe care îl aude copilul.
În conversațiile care se poartă sau nu se poartă în familie. În cărțile care există sau nu există în casă.
În felul în care părinții vorbesc despre oameni diferiți de ei. În felul în care reacționează la greșeli.
Apoi vine școala. Profesorul bun sau profesorul care doar bifează programa.
Biblioteca.Cărțile citite de bunăvoie și cele citite pentru că trebuie.
Prietenii. Filmele. Muzica. Internetul. Toate se adună.
Cultura nu intră în copil prin perfuzie la șaptesprezece ani, la poarta unui festival.
Dacă ajungem să-i cerem organizatorului de la Beach, Please! să repare în trei zile ceea ce familia, școala și societatea n-au construit în cincisprezece ani, am greșit adresa.

Și copiii caută lucrurile interzise. Au făcut-o dintotdeauna.

Pe la opt-nouă ani am venit și eu acasă foarte mândru cu o poezie copiată de la niște zurbagii, plină de toate cuvintele pe care ni se spunea că este rușine să le rostim.
Nu inventasem pornografia. Nu inventasem decăderea. Nu apăruse TikTok.
Eram doar copil și tocmai descoperisem cât de interesant este să spui exact ce adulții îți spun că nu ai voie să spui.
Meseria de părinte este mult mai complicată decât indignarea pe Facebook.

Gustul nu este IQ

Mai avem un obicei. Ne folosim gustul cultural ca pe un certificat de inteligență.
Eu ascult asta, deci sunt așa. Tu asculți ailaltă, deci ești altfel.
Ascult Coldplay, deci sunt civilizat. Ascult manele, deci sunt într-un anumit fel.
Ascult Mahler, deci am trecut examenul.
Nu.

În 2024, Coldplay l-a invitat pe Babasha pe scena Arenei Naționale. O parte a publicului l-a huiduit, iar în câteva ore România nu mai discuta despre un moment muzical, ci despre manele, rasism, elitism, identitate și cultură.
Pentru că gustul muzical devenise legitimație socială.
Eu unul pot să mă distrez cu o manea într-o anumită stare fără să cred că am descoperit Mahler.
Și pot să-l ascult pe Mahler sau pe Keith Jarrett fără să-mi petrec viața cu sprânceana ridicată în fața celui care nu-i ascultă.
Omul nu are un singur sertar în cap.
Problema este că din toleranța asta nu trebuie să cădem în cealaltă prostie: ideea că totul valorează la fel.
Nu.

Nu totul valorează la fel. Există meșteșug. Există originalitate. Există complexitate. Există profunzime.
Există artiști care schimbă limbajul unei arte și există produse care servesc foarte bine o seară de petrecere. Nu este nimic rușinos în a doua categorie.
Faptul că nu mă consider superior celui care ascultă Gheboasă nu mă obligă să-l pun pe Gheboasă lângă Lennon, Morrison, Mahler sau Thelonious Monk.
Exact asta scriam și atunci. Nu despre egalitatea valorilor era vorba, ci despre absurditatea de a transforma preferința muzicală într-un test de inteligență.

Ce rămâne?

Aici intervine timpul. Timpul are un talent extraordinar de a elimina zgomotul.
De la Elvis a rămas muzica, nu ordinul cameramanului de a-l filma de la brâu în sus.
De la Beatles au rămas cântecele, nu rugurile pe care le făceau unii cu discurile lor.
De la Morrison a rămas The Doors, nu dosarul penal din Florida.

Și uneori timpul face ceva și mai interesant.

Nu uită scandalul. Îi schimbă sensul.
În 1992, Sinéad O’Connor a rupt la televiziunea americană fotografia Papei Ioan Paul al II-lea, într-un protest legat de abuzurile asupra copiilor din Biserica Catolică. Reacția publică a fost enormă.
Ani mai târziu, după ce lumea a aflat dimensiunea scandalurilor de abuz sexual din Biserică, gestul ei a început să fie privit altfel.
Timpul nu doar uită. Uneori recitește.
Nu știu dacă peste cincizeci de ani va mai ști cineva cine a fost Gheboasă.
Nu știu câte dintre vedetele uriașe de astăzi vor mai interesa pe cineva.
Probabil foarte puține. Așa a fost întotdeauna.
Nu este însă treaba noastră să hotărâm posteritatea în 2026.
Posteritatea se descurcă singură.

Tinerii se vor face mari

Adolescenții care au fost la Beach, Please! în 2024 vor crește. Unii vor deveni medici.
Alții șoferi. Ingineri, muzicieni, instalatori, funcționari, antreprenori, profesori, șomeri, părinți.
Unii vor face prostii. Alții nu.
Unii vor asculta în continuare trap.
Alții probabil vor râde peste douăzeci de ani când copiii lor vor asculta ceva ce lor li se va părea imposibil de suportat.
Și, dacă suntem consecvenți cu istoria speciei, vor spune:
„Ce muzică e asta?”„Ce cuvinte sunt astea?”„Noi nu eram așa.”
Ba eram. În alte haine. Cu alte boxe. Cu alte cuvinte. Cu alte scandaluri.
Distracția nu este educație.

Dar nici nu trebuie condamnată pentru că nu este educație.

Festivalul trebuie să respecte legea și să-și protejeze publicul. Artistul răspunde pentru ceea ce face. Părintele răspunde pentru educația copilului. Școala pentru partea ei. Statul pentru a lui.
Să nu le amestecăm doar fiindcă este mai comod să găsim vinovatul pe o scenă de la Costinești.
Și mai ales să nu uităm atât de repede.
Pentru că, dacă un copil de șaptesprezece ani poate fi „stricat” definitiv de trei zile de festival, problema nu a început la festival.

Mai jos aveți link-ul de youtube al articolului.