Cine e Artistul în muzica românească — Episodul 7. Final
Șase episoade am căutat ștampila. Cine hotărăște că un om este Artist? Școala? Conservatorul? Breasla? Instituția în care lucrează? Criticul? Publicul? Piața? Numărul de bilete vândute? Audiența? Banii?
Am început seria de la muzicianul de coveruri și de la o întrebare aparent banală: dacă un om cântă profesionist muzica altuia, este Artist sau doar interpret?
După șase episoade, cred că problema nu este că n-am găsit ștampila. Problema este că am căutat-o.
Poate că Artistul nu este un titlu pe care cineva trebuie să ți-l acorde.
Am combinat trei lucruri diferite
Când vorbim despre artiști, combinăm foarte ușor trei lucruri care nu sunt deloc identice: profesia, recunoașterea și valoarea artistică.
Profesia spune ceva despre raportul unui om cu meseria lui. A studiat, are competență, muncește constant, respectă niște standarde și, eventual, trăiește din ceea ce face.
Recunoașterea spune altceva. Aici intră publicul, instituțiile, breasla, presa, notorietatea, audiența și banii.
Valoarea artistică este însă altă discuție. Aici nu mai vorbim despre cât câștigă omul sau cine îl cunoaște. Vorbim despre ceea ce produce.
Cele trei se pot întâlni. Dar nu este obligatoriu.
Poți fi un profesionist foarte bun fără să produci de fiecare dată un act artistic remarcabil. Poți avea un succes enorm fără ca succesul să dovedească valoarea artistică. Poți avea valoare și să rămâi aproape necunoscut. Și, desigur, le poți avea pe toate trei.
Confuzia începe când una este folosită drept dovadă automată pentru celelalte.
Când publicul vede Artistul și breasla nu
Se întâmplă ca un muzician să aibă un public enorm, iar în interiorul profesiei să fie privit cu suspiciune. Se întâmplă și invers. Un muzician poate fi foarte respectat de colegii lui și aproape necunoscut publicului larg.
Cine are dreptate?
Poate că și aici întrebarea este pusă prost, pentru că publicul și comunitatea profesională nu ascultă întotdeauna același lucru.
Un muzician aude și mecanismul. Aude frazarea, armonia, dificultatea, originalitatea unei soluții, controlul instrumentului, raportarea la tradiția genului. Publicul nu are nicio obligație să desfacă toate astea în bucăți. El primește, înainte de toate, efectul.
M-a emoționat? M-a făcut să ascult? Îmi amintesc omul acela? Vreau să-l mai aud?
Sunt criterii diferite.
Breasla poate ajunge să confunde dificultatea cu valoarea și accesibilitatea cu superficialitatea. Publicul poate confunda notorietatea cu valoarea și familiaritatea cu calitatea. Și unii, și ceilalți pot fi influențați de modă, reputație, prejudecăți și context.
Publicul și breasla nu sunt două tribunale care judecă neapărat același proces. Folosesc criterii parțial diferite.
De aceea pot ajunge, cu bună-credință, la verdicte opuse. Și tocmai de aceea n-aș da ștampila supremă niciunuia.
Locul nu face Artistul. Dar schimbă ascultarea
Spațiul contează. Nu pentru că o sală prestigioasă transformă automat un muzician în Artist, ci pentru că locul schimbă radical condițiile în care ceea ce face el ajunge la public.
O sală de concert îi spune spectatorului, înainte de prima notă: ai venit aici să asculți. Un restaurant îi spune altceva: muzica face parte din seara ta.
Mai există acustica, zgomotul, lumina, distanța față de interpret, conversațiile, paharele, telefoanele, oamenii care intră și ies. Toate pot favoriza comunicarea sau o pot sabota.
Muzicianul poate fi același. Muzica poate fi aceeași. Disponibilitatea celui care ascultă nu mai este aceeași. De aceea trebuie să corectez aici ceva ce am spus într-un episod anterior.
Publicul nu „simte corect” în orice împrejurare. Poate recunoaște valoarea. Poate și s-o rateze. Și uneori nu pentru că ar fi incapabil s-o înțeleagă, ci pentru că întâlnește actul artistic într-un context care îl împinge să nu-i acorde atenție.
Spațiul nu decide dacă ești Artist. Dar poate decide câte șanse are ceea ce faci să fie receptat ca act artistic.
Când UNESCO a trebuit să dea o definiție
Problema nu este numai a noastră.
În anii ’70, UNESCO și Organizația Internațională a Muncii — OIM — lucrau la lămurirea statutului profesional, economic și social al artiștilor.
Nu căutau răspunsul la întrebarea „cine cântă mai bine?”. Aveau nevoie de o definiție care să poată funcționa în lumea reală.
Cine este artist atunci când trebuie să-i recunoști drepturi? Ce statut profesional are? Ce se întâmplă cu omul care este salariat? Dar cu cel care lucrează independent? Ce protecție socială trebuie să aibă?
UNESCO nu a pornit de la o foaie albă. În 1978, când Conferința Generală a decis elaborarea unui instrument internațional privind statutul artistului, avea deja în față studii UNESCO și OIM, răspunsurile statelor la un chestionar comun și concluziile unei reuniuni OIM–UNESCO ținute la Geneva în 1977.
S-a decis ca instrumentul să fie o Recomandare către statele membre.
Doi ani mai târziu, la 27 octombrie 1980, Conferința Generală UNESCO adopta la Belgrad Recomandarea privind Statutul Artistului. România era printre delegațiile participante.
UNESCO, Recommendation concerning the Status of the Artist, Belgrad, 27 octombrie 1980.
Și ce au pus în definiție?
În esență, artistul este persoana care creează, dă expresie creativă sau recreează opere de artă, consideră creația artistică o parte esențială a vieții sale, contribuie astfel la dezvoltarea artei și culturii și este sau cere să fie recunoscută drept artist, indiferent dacă are sau nu un raport de muncă ori de asociere.
Documentul îi include explicit și pe interpreți.
Asta mi se pare important.
Nu apar drept condiții diploma, celebritatea, numărul de bilete vândute, apartenența obligatorie la o organizație profesională sau faptul că trebuie să fii autorul operei.
Iar pentru întrebarea de la care am pornit în primul episod, asta lămurește ceva esențial: dacă pianistul care interpretează Chopin poate fi Artist, deși nu el a compus muzica, nu există niciun motiv logic pentru care interpretarea muzicii pop sau a unui cover să te scoată, din principiu, din categoria Artistului.
Interpretarea poate fi creație.
Dar asta nu înseamnă că orice interpretare este automat creație.
Și aici UNESCO nu ne mai poate ajuta.
UNESCO răspunde la altă întrebare
Recomandarea din 1980 nu încearcă să stabilească cine este un Artist mare. Nu compară doi pianiști, nu notează interpretări și nu măsoară valoarea unei opere.
Trebuie să stabilească pe cine privește un statut profesional care înseamnă, între altele, libertăți și drepturi morale, economice și sociale, inclusiv probleme legate de venit și protecție socială.
Cu alte cuvinte, UNESCO încearcă să răspundă la întrebarea: pe cine trebuie societatea să recunoască și să protejeze ca artist?
Eu am încercat, în seria asta, să răspund la alta:
Când devine ceea ce face acel om Artă?
Diferența este esențială.
Statutul nu garantează valoarea. După cum valoarea nu garantează statutul, succesul sau banii.
Cine te învață să fii muzician după ce ai învățat să cânți?
Mai există o ruptură pe care am simțit-o în toți anii ăștia de meserie și despre care vorbim prea puțin.
Pregătirea artistică te învață, firesc, să cânți.
La canto înveți respirație, emisie, vibrato și tehnică vocală. La instrument studiezi game, pasaje, repertoriu, acompaniament, interpretare, poate și improvizație. În anumite forme de pregătire înveți inclusiv mișcare scenică.
După care ieși pe ușă și intri în piață. Și acolo începe altă școală.
Cine te învață ce trebuie să conțină un contract? Ce drepturi cedezi? Ce trebuie să ceri unui organizator sau unui impresar? Cum îți construiești repertoriul pentru munca pe care vrei s-o faci? Cum îți pregătești necesarul tehnic? Cum îți organizezi garderoba? Cum negociezi? Ce faci dacă nu ești plătit?
Și, până la urmă, cum construiești o carieră care să nu dureze trei ani, ci treizeci?
Nu dezvolt aici subiectul. Merită o discuție separată.
Îl aduc doar pentru că arată încă o dată cât de ușor confundăm lucrurile.
Să fii pregătit artistic și să fii pregătit pentru profesia de artist nu sunt același lucru.
Piața te poate învăța diferența. Numai că o face, de obicei, pe banii și pe timpul tău.
Și atunci, cine e Artistul?
Meseria se poate învăța. Tehnica se poate măsura. Studiile se pot demonstra. Notorietatea se poate măsura în audiență. Succesul comercial se poate măsura în bani.
Toate sunt reale.
Niciuna nu explică însă singură momentul în care un om ia o piesă, o idee, o experiență sau o emoție și face din ea ceva care poartă amprenta lui.
După toate cele șapte episoade, aici ajung eu:
Actul artistic începe atunci când materia unei arte trece prin identitatea celui care o practică și devine expresie personală capabilă să ajungă la alt om.
Poate să fi compus el muzica. Poate s-o fi compus altcineva acum două sute de ani.
Poate fi Beethoven. Poate fi Beatles. Poate fi o romanță. Poate fi o piesă de trei acorduri.
Genul nu hotărăște. Diploma nu hotărăște. Instituția nu hotărăște. Succesul nu hotărăște. Și nici simplul fapt că un om urcă pe scenă nu este suficient.
Un pianist care reproduce corect o piesă este interpret. Dacă își face competent și constant meseria, este profesionist.
Actul artistic începe dincolo de asta. Atunci când în ceea ce face apare ceva ce nu mai poate fi explicat numai prin notele scrise, tehnică și rutină: frazarea, intenția, timpul, sunetul, riscul, felul în care omul acela înțelege muzica și felul în care o face să ajungă la celălalt.
Nu avem un aparat care să măsoare asta. Poate că este bine că nu-l avem.
Artist 24 de ore din 24?
Mai e ceva care mă incomodează în folosirea cuvântului.
Spunem „X este Artist” ca și cum am descrie o stare permanentă.
Dar un mare muzician poate avea o seară proastă. Poate cânta mecanic. Un compozitor poate scrie o piesă extraordinară și apoi zece mediocre. Un profesionist excepțional nu produce obligatoriu Artă excepțională de fiecare dată când începe programul.
De aceea, după seria asta, aș muta puțin accentul de la titlul de Artist către actul artistic.
Nu pentru a nega profesia sau statutul. Dimpotrivă. Recomandarea UNESCO arată foarte bine de ce artistul are nevoie de un statut profesional real.
Ci pentru a nu confunda statutul cu valoarea.
Am căutat ștampila degeaba
Conservatorul poate certifica pregătirea. Instituția poate angaja. O organizație profesională poate primi membri. Presa poate acorda vizibilitate. Piața poate produce succes. Publicul poate aplauda. Breasla poate recunoaște valoarea.
Toate au un rol. Și toate pot greși.
De aceea, după șapte episoade, n-aș mai da nimănui monopolul asupra cuvântului „Artist”.
Nici instituției. Nici breslei. Nici pieței. Nici măcar publicului.
Arta nu începe atunci când cineva îți pune ștampila. Începe atunci când meseria se transformă în expresie personală și expresia aceea ajunge la alt om.
Asta poate să se întâmple pe scena Ateneului.
Și poate să se întâmple la gura de metrou.
Dacă ai ajuns direct la acest episod și vrei să vezi cum s-a construit întrebarea de la început până aici, seria completă poate fi citită în ordine:
- Artist sau cântăreț? Cine este artistul în muzica din România?
- Cine are dreptul să fie numit artist?
- Cine decide? O conversație din 2018 şi prima sinteză
- Cine ține ștampila?
- Cealaltă ștampilă sau dictatura decorului
- Cine hotărăște că ești artist nu plătește chiria
Partea documentară a acestui episod se bazează pe sursele UNESCO și OIM de mai jos. Celelalte concluzii provin din argumentele dezvoltate în cele șase episoade anterioare, din experiențele profesionale ale celor care au participat la discuția inițială și din analiza personală, formulate explicit în text.
1. OIM / UNESCO — Joint Meeting of Experts on the Status of the Artist, Geneva, 29 august–2 septembrie 1977
Raportul reuniunii comune de experți OIM–UNESCO privind statutul artistului, una dintre etapele pregătitoare ale viitoarei Recomandări.
Raportul reuniunii OIM–UNESCO din 1977 — UNESCO Digital Library
2. UNESCO — Conferința Generală, sesiunea a XX-a, Paris, 1978 — Rezoluția 4/3.6/3
Documentul în care Conferința Generală constată existența studiilor UNESCO și OIM, a răspunsurilor statelor la chestionarul comun și a concluziilor reuniunii de la Geneva din 1977 și decide elaborarea unui instrument internațional privind statutul artistului, sub forma unei Recomandări către statele membre.
UNESCO — Records of the General Conference, 20th Session, 1978, Volume I: Resolutions
3. Sally C. Cornwell / International Labour Office — „The social and working conditions of artists”, 1979
Studiu publicat în International Labour Review, vol. 118, nr. 5, pp. 537–556, despre condițiile sociale și profesionale ale artiștilor, în contextul lucrărilor OIM privind statutul acestora.
International Labour Organization — The social and working conditions of artists
4. UNESCO — Conferința Generală, sesiunea a XXI-a, Belgrad, 23 septembrie–28 octombrie 1980
Documentele oficiale ale Conferinței Generale în cadrul căreia a fost adoptată Recomandarea privind Statutul Artistului. Lista delegațiilor confirmă și participarea României la sesiunea de la Belgrad.
UNESCO — Records of the General Conference, 21st Session, Belgrade, 1980, Volume I: Resolutions
5. UNESCO — Recommendation concerning the Status of the Artist, 27 octombrie 1980
Textul oficial al Recomandării. De aici provin definiția artistului folosită în articol, includerea explicită a interpreților și precizarea că recunoașterea ca artist nu depinde de existența unui raport de muncă sau de apartenența la o organizație profesională.
UNESCO — Textul oficial al Recommendation concerning the Status of the Artist
Lasă un răspuns