Nu, n-am schimbat lumea
Proiectul a început în 2010. Pe 7 octombrie 2015 l-am luat de la capăt. Astăzi se fac 11 ani de atunci.
Astăzi se împlinesc 11 ani de când am repornit Milcofisme. Povestea începuse în 2010, dar pe 7 octombrie 2015 l-am luat din nou de la capăt. Așa că sărbătoresc mai degrabă încăpățânarea de a-l fi pornit din nou și faptul că, după unsprezece ani, încă este aici.
Și, cunoscându-mă, nu e chiar puțin.
La aniversări se scot cifrele bune, se mulțumește publicului și se spune că „mergem mai departe”. Eventual se pun și niște baloane în fotografie. N-am baloane. Dar am destule lucruri la care să mă uit înainte să deschid șampania.
Hai să nu-i punem grade pe umăr pe care nu le are
Milcofisme este un proiect editorial mic, independent și foarte personal. Nu am redacție, reporteri pe teren, corespondent la Bruxelles și editor de noapte. Și nu, România nu se trezește dimineața să vadă ce a mai scris Milcof.
Sunt eu, cu tot ce aduc după mine. Cu peste patruzeci de ani de muzică și scenă, cu anii de radio și televiziune, cu studiourile, artiștii, contractele, instituțiile și facturile. Cu succesele, rateurile și lucrurile pe care le-am înțeles abia după ce le-am pățit.
Cu ce știu, dar și cu ce doar cred că știu. Întotdeauna încerc să aflu mai atent diferența înainte să public. Cu ce îmi place să aud și maiales cu ce nu-mi place sau chiar nu sunt de acord. Dar ascult.
Experiența personală valorează mult. Dar nu este statistică națională. Și o convingere puternică nu devine adevăr fiindcă ai scris-o cu majuscule. Am făcut și greșeala asta. Important este să pot reveni asupra ei, inclusiv când nu-mi convine.
Cât contează pentru public
Ca audiență, Milcofisme are o dimensiune modestă. Ca efect, au fost momente în care a contat mai mult decât arată cifrele.
Unele texte ajung mai departe, altele aproape deloc. Din ce am observat, politica și societatea atrag mai multă lume decât discuțiile despre muzică. Iar când scriu despre taxe, drepturi și probleme concrete ale meseriei, breasla devine ceva mai atentă.
Nu mă miră. Omul nu se trezește dimineața întrebându-se cine are dreptul să fie numit Artist. Se întreabă cât mai are până la salariu, cât e rata și când prinde programarea la medic. Ar fi absurd să mă supăr fiindcă nu toate preocupările mele sunt și ale lui.
Un proiect mic poate fi totuși util. Poate explica ceva încurcat, poate ține deschisă o discuție sau poate pune o întrebare pe care cititorul o avea deja, dar n-o formulase. Nu pot măsura exact cât rămâne dintr-un text după ce omul închide pagina. Nici n-am de gând să inventez influență acolo unde nu o pot arăta.
Dar ar fi la fel de necinstit să spun că totul s-a redus la câteva articole și niște comentarii.
În martie 2020 n-a mai fost doar despre scris
La începutul pandemiei m-am speriat. Nu doar pentru mine. Am „văzut” filmul care urma pentru muzicanți: spectacole închise, evenimente anulate, contracte dispărute și oameni rămași fără venituri de pe o zi pe alta.
Cine mi l-a trimis a fost un Regizor foarte bun.
Pe 16 martie am pornit o petiție pentru protecția socială a artiștilor independenți. S-a rostogolit surprinzător de bine. Problema era una pe care o puteam înțelege cu toții: din ce trăim mâine?
Am avut sprijinul senatorului de atunci Vlad Alexandrescu. Pentru mine, sprijinul lui a fost decisiv. Fără el, nu cred că aș fi ajuns să prezint problema miniștrilor și prim-miniștrilor cu care am discutat în lunile următoare.
Am primit și multe lături pe gardul meu. Asta nu m-a surprins la fel de mult ca susținerea.
Am mers mai departe. Împreună cu alți oameni, am contribuit la obținerea indemnizației care a sprijinit câteva mii de artiști în perioada pandemiei. Nu spun că am făcut-o singur. Au fost oameni, organizații și demersuri diferite care au împins în aceeași direcție. Tocmai de aceea vreau să spun exact care a fost partea mea, fără s-o umflu și fără s-o șterg.
Datele oficiale consemnează mii de beneficiari ai indemnizației pentru drepturi de autor și drepturi conexe în 2020, în 2021 și la începutul lui 2022. Adică aproximativ doi ani în care sprijinul acesta a ajutat oameni cărora li se oprise meseria. Nu toți au primit bani pe toată perioada și nu toate problemele au fost rezolvate.
Milcofisme a fost instrumentul meu în acel demers. Locul din care am putut explica, cere, insista și aduna oameni în jurul unei probleme care nu mai suporta amânare. Zeci de telefoane, fiecare cu o problemă diferită, mail-uri, informări, sute de ore de muncă și energie, evident neremunerate.
Asta nu se vede într-un grafic de trafic. Dar în socoteala mea de astăzi cântărește mult.
Pentru breaslă vorbesc dinăuntru
Eu încă merg la cântare. Încă îmi car instrumentele, repet și negociez. Promovez și vând. Încă trebuie să văd cum se încasează o factură și cum se plătește un muzician. Meseria continuă și după ce se stinge lumina de pe scenă.
De aici vine perspectiva Milcofisme. Dar asta nu înseamnă că reprezint breasla. Eu pun breasla sub lupă și spun de cele mai multe ori ceea ce cei mai mulți nu spun, ba mai mult, nu vor să vadă.
Dar vorbesc în numele meu. Uneori, experiența altora confirmă ce spun. Alteori, mă contrazice. Și de aici pot ieși discuțiile care merită purtate.
În aprilie 2018 am pus pe Facebook o întrebare: o trupă de coveruri este sau nu o formație de artiști? Au răspuns 72 de oameni, în sute de intervenții. S-au contrazis despre interpretare, creație, nunți, Ateneu, Joe Cocker, Johnny Hallyday, meserie și valoare. Și, lucru aproape suspect pentru Facebook, au putut să se contrazică fără să se distrugă unii pe alții.
Ani mai târziu, am revenit la discuția aceea în serialul despre cine este Artistul în muzica românească. Întrebarea nu se terminase odată cu postarea.
Aici cred că Milcofisme are un rost pentru breaslă: să aducă în discuție lucrurile despre care vorbim adesea numai între noi. Banii, statutul, pilele, instituțiile, profesionalismul. De ce un muzician foarte bun poate rămâne aproape necunoscut. De ce notorietatea altuia nu ne spune neapărat mare lucru despre valoarea lui. Cine hotărăște și după ce criterii.
Am păreri bazate pe experiențe despre toate astea. Dar nu împart certificate de artist și nici nu cer colegilor să gândească la fel ca mine.
Ce a rămas în arhivă
Am scris a doua zi după Colectiv. Înfiorat și îndurerat, încercând să înțeleg ceva ce nu puteam accepta. Când mă uit în urmă, și textul acela face parte din Milcofisme. Cu starea în care eram atunci, nu cu liniștea unei analize făcute după ani.
Am scris despre ceea ce am considerat o nedreptate făcută lui Nicu Covaci de către UCMR. Despre diferența dintre valoarea unui om și felul în care o instituție alege să-l recunoască și mai ales comparația cu ce fac alții în astfel de cazuri.
Am scris despre nenumărate ediții de Eurovision, despre Festivalul Mamaia și despre Cerbul de Aur. Uneori cu plăcere, alteori cu nervi. Despre ce se auzea, ce se vedea la televizor și ce mai rămânea din promisiunea unui festival după ce se strângea decorul.
Am scris și despre unul dintre proiectele de televiziune la care țin cel mai mult: Gala Tele 7. Am lucrat acolo ani buni. Pentru mine a fost un proiect unic. În cei șapte ani ai emisiunii s-a perindat pe acolo aproape toată breasla muzicală. Când scriu despre ea, scriu și despre oamenii cu care am muncit, nu doar despre o emisiune.
O parte dintre oamenii aceia nu mai sunt. Unele festivaluri și emisiuni au dispărut. Au rămas înregistrări, fotografii și amintirile celor care au fost acolo. Merită să le adunăm cât încă mai are cine să spună ce se întâmpla dincolo de imagine.
Milcofisme păstrează și o mărturie din interiorul profesiei. Nu istoria completă a muzicii românești. N-am asemenea pretenții. Dar ce am văzut și am trăit eu, alături de ce pot afla din documente și de la ceilalți.
Și politica ce caută aici?
Ce treabă are un muzician cu politica, economia, istoria sau societatea? Aceeași treabă pe care o are medicul, profesorul, instalatorul sau șoferul.
Trăiesc aici, muncesc aici, plătesc taxe și votez aici. Suport consecințele deciziilor luate aici. Faptul că știu să cânt la pian nu mă obligă la amnezie civică.
Trebuie însă să țin minte de unde vorbesc. În muzică am experiența directă a unei profesii. În politică, economie sau istorie sunt un cetățean care trebuie să se documenteze. Nu-mi dă pianul competențe suplimentare în toate celelalte domenii.
Pot să am o poziție și s-o susțin cu argumente și documentare. Dar trebuie să pot arăta pe ce o sprijin și unde se termină faptul și începe părerea mea.
Pentru mine a rămas și presa
Milcofisme este locul în care n-am plecat niciodată cu totul din presă. Am plecat din redacții, din radio și din televiziune. Reflexul a rămas. Să întreb de ce, să mă uit în spatele primei explicații și să caut mai departe când ceva nu se leagă.
Aici se întâlnesc viețile mele profesionale. Muzicianul cu jurnalistul. Omul care a fost în fața camerelor cu cel care a lucrat și în spatele lor. Cel care plătește facturi cu cel care ascultă explicațiile statului despre economie.
Și omul care încă nu s-a obișnuit să accepte drept răspuns: „Așa merg lucrurile.”
La cântare țin cont de public, de loc și de ce am de făcut acolo. Aici îmi aleg singur subiectele. Nu trebuie să-mi aprobe nimeni textul și nu trebuie să-mi dea nimeni voie să pun întrebarea.
Dar libertatea asta are și partea ei neplăcută: dacă scriu o prostie, este prostia mea. N-am pe cine da vina. Am grijă însă să mă feresc cât pot. Mă documentez, verific „din cel puțin trei surse”, văd ce spun și alții mai deștepți ca mine.
Ce n-a ieșit
N-am construit în jurul Milcofisme o comunitate atât de activă pe cât mi-aș fi dorit. N-am făcut din problemele profesiei un subiect urmărit constant de o parte mare a breslei. Și n-am avut nici eu întotdeauna continuitatea necesară.
Unele texte au fost prea lungi. Altele prea nervoase. Uneori am ajuns la verdict înainte să termin documentarea sau am fost tentat să transform experiența mea într-o regulă pentru toată lumea.
Nu-mi retrag pozițiile doar ca să par mai cuminte. Dar vreau să pot deosebi o poziție argumentată de o izbucnire și un lucru demonstrabil de unul care mie mi se pare evident.
După unsprezece ani, asta mi se pare o obligație firească față de cititor.
Mai am ceva în lucru. Important.
În ultimul timp lucrez și la un proiect care pleacă dintr-o altă parte importantă a vieții mele: cei peste patruzeci de ani în care am trăit din muzică. Nu despre cum se cântă. Despre cum se trăiește și, mai ales, cum se lucrează în meseria asta.
E încă în lucru și nu vreau să vorbesc despre el înainte să fie suficient de solid. O s-o fac atunci când va fi gata.
Are aceeași rădăcină profesională, dar își va avea locul și rostul lui. Totul la momentul potrivit.
Astăzi sărbătoresc
Nu am milioane de cititori cărora să le mulțumesc. Dar am oameni care citesc de ani de zile, comentează, mă contrazic, mă corectează, îmi trimit informații sau distribuie câte un text. Unii dispar o vreme și apoi apar din nou.
Lor chiar am ce să le spun: mulțumesc. Pentru timpul acordat și pentru conversație. Inclusiv pentru cea în care nu ne înțelegem. Nu suntem galerie de fotbal și n-am nevoie de acordul vostru la fiecare paragraf.
Astăzi mă bucur că proiectul este încă aici. Că are o arhivă și o voce pe care cred că o poți recunoaște, chiar când nu-ți place. Că au existat și momente în care, împreună cu alții, am putut face ceva folositor. Și că încă îmi vine să scriu. Îmi place la fel de mult să scriu precum îmi place să cânt.
Punem și ștampila:
MILCOFISME
7 OCTOMBRIE 2015 – 7 OCTOMBRIE 2026
11 ANI DE LA REPORNIRE
De mâine o luăm de la capăt. Pentru că Milcofisme nu capătă valoare doar fiindcă a mai împlinit un an.
Vechimea nu dă valoare. Contează dacă, atunci când deschizi un text, găsești ceva care merita scris și merită citit.
Restul e aniversare.
Florentin Milcof | 7 octombrie 2026
Lasă un răspuns