MILCOFISME

Cannes aplaudă. Delta Dunării nu se schimbă.

Cânt de peste 40 de ani. Știu cum arată scena de jos și știu și ce zici pe ea când ai ajuns acolo, sus.
Sâmbătă seară, Cristian Mungiu a câștigat al doilea Palme d’Or din carieră. Și a spus exact ce trebuia să spună.

Filmul lui spune altceva.

Filmul

„Fjord” spune povestea unei familii de români stabiliți în Norvegia. Oameni religioși, conservatori, stricți cu copiii lor. Interzic YouTube, telefoane, orice ecran. Uneori mai și pedepsesc fizic — lucru considerat normal la noi(nu știu cât de benefic), ilegal acolo. Autoritățile norvegiene află, iau cei cinci copii din familie, inclusiv un bebeluș care era încă alăptat. Urmează un proces lung, birocratic, rece.
Filmul nu îi judecă pe părinți. Dar nici autoritățile nu ies bine. Sistemul care se proclamă tolerant se comportă ca un malaxor: ia copii, aplică proceduri, nu ascultă. Familia e rigidă. Statul e rigid. Nimeni nu iese curat. Problema rămâne.

Asta am înțeles eu din el. Incomod pentru toată lumea.

Discursul

Apoi Mungiu a urcat pe scenă și a spus: „Acest film este un angajament împotriva oricărei forme de fundamentalism. Toleranța, incluziunea și empatia sunt cuvinte frumoase. Suntem în Europa, suntem obișnuiți cu ele, dar trebuie să le punem în practică mai des.”

Aplauze.

Am ascultat și m-am gândit: filmul tocmai arătase că toleranța proclamată poate deveni armă. Că statul care „protejează copiii” poate smulge un bebeluș de la sânul mamei. Că instituțiile care se declară tolerante pot fi la fel de rigide ca oricine altcineva.
Discursul a ales altceva. A ales cuvintele cu care sala de la Cannes e obișnuită. Obișnuiesc în situații din astea să spun că „facem frumos”. Nu știu dacă se aplică și în situația asta.

Un an înainte

În 2024, tot la Cannes, tot în competiția oficială, un alt regizor român a prezentat un film. Emanuel Pârvu, cu „Trei kilometri până la capătul lumii”. Nu știu câți dintre voi ați auzit de el. Probabil mult mai puțini.
Fără staruri internaționale. Fără fiorduri norvegiene. Delta Dunării. Un sat. Un adolescent de 17 ani bătut violent noaptea, pentru că e gay. A doua zi, tatăl îl duce la poliție să depună plângere.
De acolo, totul se întoarce împotriva victimei. Poliția e în buzunarul mafiei locale. Preotul vine să-l „vindece” prin exorcizare. Părinții, care îl iubiseră până atunci, aleg rușinea în fața comunității. Comunitatea tace sau participă.
Nici o ambiguitate. Nicio dilemă filosofică pe care s-o dezbați la cină. O rană deschisă. România concretă, din 2024.
Filmul a luat Queer Palm — un premiu colateral, în afara competiției principale. A fost propunerea României la Oscar. Și aproape că nu a existat în conștiința publică română.

Același subiect. Alt destin.

Ambele filme vorbesc despre același lucru: intoleranță, fundamentalism, incapacitate de dialog. Același subiect, spus diferit, cu destine complet diferite.

De ce?

Nu e vorba de talent. Ambii regizori sunt foarte buni. E vorba de altceva.

Nici un artist nu ajunge pe o scenă mare doar prin valoare. Are nevoie și de acces și de momentul potrivit. Mungiu le-a avut pe amândouă. Subiectele lui au rezonat perfect cu ce căutau festivalurile europene, cu ce le place lor să transmită: avort în comunism, corupție instituțională, familia conservatoare versus statul progresist. Povești despre dileme mari, universale, pe care publicul de festival le poate analiza de la distanță, confortabil.
Pârvu a adus altceva. O rană locală, românească, directă. Nu o dilemă de dezbătut. O realitate de înfruntat. Și asta e mai greu de primit. Nu e așa de mainstream.
Știu cum funcționează asta și în muzică. Cânt de peste 40 de ani. Am cântat pe scene mari și pe scene mici. Am cântat la 3 oameni dar și la 40.000. Am văzut muzicieni excepționali rămași în umbră și muzicieni mediocri ajunși la televizor. Nu câștigă cel mai bun — câștigă cel care a știut să ajungă în fața celui care decide. Scopul scuză mijloacele? Greu de spus și mai ales de trăit.
Filarmonica validează. Festivalul validează. Conservatorul validează. Nu neapărat valoarea — ci conformitatea cu ce vor cei care dau ștampila(mâine suntem fix pe subiect la Milcofisme).

Cuvintele frumoase

Și atunci ce faci când ești pe scenă?

Spui ce se așteaptă de la tine. Nu din ipocrizie neapărat. Ci pentru că scena are regulile ei. Ca să rămâi pe ea, vorbești limba celor care ți-au dat-o. Am făcut-o și eu. Nu o dată.
Dar inevitabil dacă pășești acolo faci parte din sistem. Malaxorul nu lucrează cu fine- tuning.
Am trăit alături de talibani mega-stângiști, dar și alături de talibani mega-tradiționaliști. I-am urmărit pe toți — influenceri cu agendă, artiști, jurnaliști, oameni de afaceri, politicieni, de la vlădică la opincă, de la firul ierbii până în stratosferă. Le înțeleg logica internă. Nu le pot valida poziția și discursul. Concluzia e aceeași indiferent de direcție. Iar centrul — spațiul dintre cele două tabere, oamenii care nu sunt în nicio armată — se rărește. Nu mai e loc acolo. Și nici oameni. Aproape că dispare pe zi ce trece.
Toleranța, incluziunea, empatia sunt valori reale. Dar sunt și cuvinte care funcționează selectiv. Le folosești ca scut când te avantajează. Le folosești ca argument împotriva altora când nu. Și de cele mai multe ori, cei care le rostesc cel mai tare sunt tocmai cei mai feriți de consecințele lipsei lor.

Mungiu nu trebuie coborât de pe scenă. Dar scena trebuie privită.

Ce rămâne

Filmele s-au văzut. Premiile s-au dat. Discursurile s-au rostit.
Și în Delta Dunării, adolescentul tot poate fi bătut. Și poliția tot poate închide ochii. Și preotul tot poate veni cu exorcizarea. Și comunitatea tot poate tăcea.

Arta arată. Nu schimbă — sau schimbă atât de încet și atât de puțin, că nici nu simți.

Rămân cu o întrebare, și nu e retorică: când ajungi pe scena unde ești auzit, mai ești același om care a vrut să ajungă acolo? Sau scena te-a schimbat deja înainte să deschizi gura? Eu zic că depinde de numerele din fața ta. De audiență. Cu cât numerele sunt mai mari cu atât alunecarea către a te menține e mai evidentă și firească până la urmă, dar distanțarea față de poziția inițială se mărește. E temă clasică în teoria sistemelor aplicabilă evident și la oameni, individual.

Nu știu răspunsul. Nici pentru Mungiu. Nici pentru mine.

Ce știu cu siguranță este importanța evenimentului. Cristian Mungiu, regizor din România a câștigat pentru a 2-a oară marele premiu de la Cannes. Este primul din istoria cinematografiei românești. Iar asta nu e puțin lucru. Felicitări!
Mâine la Milcofisme continuăm pe subiect.