MILCOFISME

Episodul 3

Cine decide? O conversație din 2018 şi prima sinteză

În aprilie 2018 am pus pe Facebook o întrebare care părea simplă.
„Considerați o trupă de coveruri o formație de artişti?”
Au votat 156 de oameni. 69% au zis Da, 31% Nu.
Votul nu mă interesa. Ce a urmat — da.
285 de comentarii în trei zile. Muzicieni cu zeci de ani de scenă, oameni cu doctorate în muzică, melomani, oameni care nu ştiu să cânte o notă. Toți cu câte ceva de spus. O conversație haotică, apinsă, uneori dură — exact cum se discută lucrurile care chiar contează
Am promis atunci că adun tot şi scriu o sinteză. N-am făcut-o.
O fac acum.

Ce s-a spus, de fapt

Primul lucru pe care l-am înțeles din conversație: nimeni nu vorbea despre acelaşi lucru.
Unii vorbeau despre talent. Alții despre studii. Alții despre emoție. Alții despre bani. Toți foloseau acelaşi cuvânt — artist — şi fiecare îl înțelegea altfel.
Mircea Kiraly a adus vorba tatălui său — pe care ați auzit-o deja în episodul trecut: „În meseria asta sunt trei categorii: muzicant, muzician şi artist — care e numai unul.” Toată lumea a dat din cap. Nimeni n-a putut să spună concret unde se termină una şi unde începe alta.
Ştefan Mardale a venit cu Lennon: „Un cover adevărat trebuie să fie cu greu de recunoscut de autor. Când faci copy-paste eşti doar meseriaș, niciodată artist.” Cu alte cuvinte: nu e problema că faci cover. E problema ce faci cu el. Îl imita sau îl transformi?
Tavi Scurtu n-a avut nicio ezitare: „Nu e posibil să fii un vajnic reproducător al unor opere şi să mai vrei vreo clipă să te numeşti artist. Execuția, restaurantul, coverul — toate sunt necesare, legitime, neruşinoase. Dar a le numi artă mi se pare absurd.”
Are logică. Are şi o problemă. Ajungem la ea.
Rona Hartner a scris şi ea. Între timp a murit, şi mă gândesc la asta când îi recitesc cuvintele: „Cei care copiază şi fac coveruri nu sunt artişti, sunt animatori. O formă de disc jockeys live.”
Animator. Cuvântul ăsta a rămas suspendat în conversație. Nimeni n-a ştiut exact ce să facă cu el.

Paradoxul de care nimeni nu s-a atins

Vali Andreescu a scris ceva care a tăiat conversația în două:
„Păi io zic că instrumentiştii de la filarmonici sunt panarame CĂ CÂNTĂ NUMA COVERURI!!! Ei nu sunt artişti!!”
Era o glumă. Dar gluma aia conținea tot argumentul.
Filarmonicile din oraşele voastre ce fac în fiecare seară? Cântă Bach. Cântă Beethoven. Cântă Brahms. Oameni morți de sute de ani, cu partituri scrise de altcineva, pe care orchestra le repetă şi le cântă fără să schimbe o notă.

 Coveruri. Punct.
Şi totuşi nimeni nu spune că filarmonica e formată din animatori. Nimeni nu întreabă dacă violonistul din rândul trei şi-a pus amprenta personală pe Simfonia a 9-a.
Dar dacă o trupă cântă Perspektiva la o nuntă din Ilfov — dintr-odată avem o problemă.
De ce?
Răspunsul pe care îl auzi cel mai des: muzica clasică e mai complicată, necesită mai mulți ani de studiu, e altă categorie.
Parțial adevărat. Dar numai parțial.
Şi muzicianul care cântă şase ore la o nuntă a studiat ani de zile. Şi el citeşte sala în timp real şi schimbă repertoriul din mers când vede că lumea s-a aşezat pe scaune. Şi el ține 500 de oameni treji şi în dans până la patru dimineața. Asta necesită ceva. Nu e la îndemâna oricui.
Diferența dintre filarmonică şi trupa de nuntă nu e de dificultate. E de decor. Sala cu „candelabre” versus „cortul cu becuri colorate”. Acelaşi lucru — interpretarea muzicii scrise de altcineva — două lumi cu statute complet diferite.
Cineva a decis asta. Nu s-a întâmplat de la sine.

Cine decide

Marius Miha, absolvent Berklee, a spus-o cel mai clar din toată conversația: „Calitatea artistului e stabilită de breaslă şi de elite. Niciodată de public.”
Adică: nu tu decizi dacă eşti artist. Nu publicul decide. Decide breasla — colegii cu vechime şi autoritate — şi elitele — criticii, instituțiile, cei care au puterea să te pună pe un afiş sau să te ignore. Care e regula de departajare?

Publicul plăteşte biletul. Breaslă decide ce scrie pe el.
Andrei Răducanu — arhitect, deci privind din afară — a exprimat ce gândesc mulți din breaslă: trupele de coveruri „motivate de venit şi care se scaldă în mediocritate nu-s tocmai artişti, ci mai degrabă simpli prestatori de servicii.”
Motivate de venit. Ca şi cum muzicienii de la filarmonică lucrează din dragoste pură şi nu iau salariu lunar de la stat. Ca şi cum banii invalidează arta — dar numai la unii.
Asta e judecata moştenită. Nu e rău-intenționată. E pur şi simplu ce ai auzit toată viața şi n-ai mai chestionat.

Ce a făcut statul cu problema

Statul român a rezolvat-o în felul lui specific: a dat hârtii.
Cineva a scris în comentarii că artist la CREDIDAM înseamnă că ai contracte impozabile şi că apari la radio sau TV şi primeşti drepturi de autor. Răspunsul meu de atunci: „Aha. Deci artiştii sunt doar ăia de la radio şi TV.”
Definiția oficială e simplă: artist eşti dacă sistemul te-a înregistrat. Dacă nu eşti în registru, nu exiști. CREDIDAM și UCMR-ADA colectează bani în numele tău oricum — dar cum îi distribuie, după ce criterii, asta o lăsăm pentru un episod viitor.
A ieşit şi discuția despre atestatul de artist liber profesionist — documentul care se lua la Petőfi Sándor înainte de ’89. Fără atestat nu puteai cânta în restaurantele de stat, nu puteai fi plătit legal la spectacole, nu existai în economia muzicală oficială.
Statul decidea cine eşti. Nu publicul. Nu calitatea a ceea ce faci. O comisie, cu şef de comisie, cu membri ştiuți pe nume. Iar acasă, fiecare, din șpăgi, puteau să-și deschidă mini-market, cu cartoane de țigări americane, sticle de whiskey și cutii de cafea, bașca bani. Era ca la doctor.
Sistemul s-a schimbat. Mecanismul a rămas. Acum e pe „salarii” la radio, la TV sau la primărie, așa, la o cafea, în plic. Dacă ajungi să fii de încredere, dacă te recomandă cineva, dacă ești băiat(fată) „valabil”, altfel nu intri în joc. Dacă nu ești parte a sistemului nu exiști, dacă ești parte trebuie să livrezi, ești în gașcă, trebuie „să mănânce” toată lumea. Cale de mijloc nu există, la orice nivel. Fix ca în politică.

Ce rămâne după 285 de comentarii

Dan Gusti a spus ceva corect: „Artistul nu e definit prin ceea ce cântă. Ci prin calitatea rezultatului. Poți cânta compozițiile tale cât doreşti, dacă o faci prost, tot văcar eşti.”
Sunt de acord. Dar imediat apare întrebarea pe care Dan n-a pus-o: cine măsoară calitatea?
Nu există un aparat obiectiv. Nu există o maşinărie în care bagi o interpretare şi iese un număr. Există oameni care au primit autoritatea să judece. Unii au primit-o pentru că au studiat mult. Alții pentru că sunt în locul potrivit. Alții pentru că ştiu pe cine trebuie. Şi autoritatea aia, odată dată, se perpetuează singură.
Ierarhia asta — clasic înseamnă artă, pop înseamnă divertisment, cover înseamnă meserie — nu e un adevăr natural. N-a existat dintotdeauna, nu e scrisă nicăieri în stele. A fost construită bucăță cu bucăță, deceniu cu deceniu. Conservatoarele au decis ce muzică merită să fie predată serios. Filarmonițile au decis ce repertoriu e demn de o sală cu candelabre. Uniunile de creatori au decis cine e creator şi cine e prestator. Presa culturală a decis ce e de comentat şi ce e de ignorat.
Fiecare instituție cu regulile ei. Regulile se potrivesc între ele. Şi împreună formează un zid pe care cei dinăuntru îl numesc cultură şi cei din afară îl numesc excludere.
Marius Miha a zis-o clar: breaslă şi elitele decid. Bine. Atunci în episodul următor ne uităm la ele. Cine sunt concret în România, ce fac, pe cine validează şi pe cine lasă afară — şi mai ales cui le convine situația asta.
Pentru că filarmonica cu instrumente distruse şi posturi date pe pile şi muzicianul de nuntă care ține 500 de oameni în dans şase ore nu pot fi judecați cu acelaşi etalon.

Şi totuşi cineva a decis că se poate.

Episodul 4.
Săptămâna viitoare.
Dacă rezonezi cu ce citeşti, distribuie. Nu pentru mine — pentru tine.