Interpretul este artist sau doar executant?
Artistul în muzica românească: compozitor, interpret sau muzician de coveruri?

Premisă simplă, răspuns complicat
Prima mare bătălie din discuția noastră a pornit de la o întrebare care pare stupidă de simplă: artistul este numai cel care compune, sau și cel care interpretează?
Pare o chestiune de definiție, ceva ce-ar trebui să rezolvi în cinci minute cu un dicționar. Dar dacă întrebi zece muzicieni, o să-ți dai seama rapid că nu e deloc atât de simplu. Pentru că în spatele acestei întrebări stau orgolii, ierarhii invizibile, și o ură veche între cine „creează cu adevărat” și cine doar „răspândește creația celorlalți”.
Tabelul de clasare neoficial
Mircea Kiraly a adus o vorbă a tatălui său care, sincer, merită să fie gravată undeva în piatră: în meseria asta sunt trei categorii — muzicanți, muzicieni și artiști. Și în finală e numai unul din trei.
Asta-i formula. Asta-i clasificarea. Un muzicant e cineva care știe să-și miște degetele pe instrument. Un muzician e cineva care-nțelege muzica, care știe ce cântă și de ce. Dar artistul — artistul e ceva cu totul altceva.
Doar că definiția asta nu-ți spune exact cine cade în care categorie. Și asta-i chestia care-ți freacă pe creier.

Interpretarea ca act de creație
Să plecăm de la ceva clar. Rodica Soare a fost directă de la început: contează cum cânți, nu că sunt compoziții proprii sau nu. Mozart, Brahms sau Haydn nu ne aparțin. Noi nu i-am scris. Dar-i interpretăm. Și sperăm cât mai aproape de adevăr.
Asta-i un început bun. Pentru că deschide ușa unei idei pe care-o refuză mulți: interpretarea nu e un gest mecanic.
Când cânți, dacă știi să dai emoție, să pun sens, să imprimi o semnătură personală — nu ești doar un executant. Nu ești o mașinerie care-și scuipă notele în aceeași ordine. Ești parte din creație. Lucrezi cu materia primă pe care ți-a lăsat-o compozitorul, dar o transformi. O faci a ta.
Noni Nonel a pus-o mai direct, și cu puncte fierbinți pe care-i greu să le ignori:
„Instrumentiștii care interpretează muzica clasică a marilor compozitori — înseamnă că nu sunt artiști? Actorii care interpretează roluri scrise de alții? Cântăreții care interpretează piese compuse de cineva diferit? Florin Piersic, dacă nu a scris piesele de teatru în care a jucat, înseamnă că nu e artist genial?”
Răspunsul discuției a fost aproape unanim. Și răspunsul ăsta e o bombă pentru presupozițiile pe care le-am avut:

Interpretarea este un act de creație.
Nu e vorba doar de tehnică. Nu e vorba despre a-ți pune degetele în locurile potrivite și a-ți aminti notele. E vorba despre a pune o parte din sufletul tău în cuvintele sau notele pe care cineva altcineva le-a scris.
Răspunsurile par clare. Dar apoi vine acidul.
Ok, am rezolvat. Interpretul e artist. Clasic.
Doar că… atunci de ce apare dintr-o dată o întrebare pe care nu o spunem cu glas tare, dar o gândim cu toții:
De ce ezităm când ajungem la muzicienii de coveruri?
De ce apare ezitarea asta, mică, discretă, dar prezentă? De ce când spui că cânți cover-uri, ceva se-ntâmplă în aerul din cameră?
Nu-i o coincidență. E ceva mai adânc.
Pentru că interpretarea unui Brahms, a unui rol din Cehov, a unui personaj din Piersic — asta e legitimă. Asta-i cultura. Asta-i artistul cu „O” de onoare.

Dar interpretarea unei piese pop, a unui rock hit, a unui hit de radio — asta-i… ei bine, asta-i ceva cu totul altceva, nu-i așa?
Oamenii vor să-și zică singuri că e aceeași criză. E aceeași întrebare. Dar nu-i. Și asta-i locul în care ipocrizia apare în prim plan.
Întrebarea care va exploda în episodul următor
Pentru că răspunsul la întrebarea asta — De ce apare dintr-o dată îndoiala? — nu-i o întrebare de filosofie. Nu-i nici o definiție.
E o întrebare de clasă. De clasă și de putere.
Iar episodul următor merge direct acolo.


Lasă un răspuns