Nu e nicio criză. Suntem noi toți în oglindă.

I. Un ocol necesar prin istorie

În zona asta de lume — mă refer la ceea ce se numește de vreo 160 de ani, doar, România — treaba a mers cam târâș-grăpiș mai tot timpul. Nu stau să vă iau de la pașopt încoace, dar noi, românii, nu am excelat niciodată la performanțe economice, de educație sau sociale. Și nu pentru că am fi mai nasoi decât alții. Nu există marele popor X sau Y, unii pe care mamele lor i-au născut frumoși, deștepți, harnici și cinstiți. Motivul e altul: noi ne-am strecurat ca să existăm.
Partea asta de lume a fost, este și va fi tare agitată. Ăsta e motivul principal pentru care noi, ca popor, ne-am strecurat — pentru că doar așa am putut supraviețui. Doar așa ne-am putut păstra limba, ceea ce mie mi se pare cea mai mare performanță a poporului român.
Cu cât e mai agitată o parte de lume, cu atât e mai săracă, în ciuda bogățiilor de la sol și subsol. Cu cât e mai liniștită, cu atât are parte de dezvoltare normală, pe termen lung. La noi, modernizarea s-a făcut pe repede înainte, s-a îndopat curcanul cu cât mai repede cu atât mai bine, iar bietul popor român nu a înțeles nimic — nici la trecerea de la caftan la frac, nici de la bunurile întregului popor la „binefacerile” capitalismului original.
Și mai e ceva. Capii, elitele acestui popor și-au vrut poporul mai degrabă prost și ușor de manipulat decât deschis la minte și activ social. Dintotdeauna. Și pe vremea singurului lider adevărat al acestei nații — un neamț, Carol I — și pe vremea frumos ambalatei perioade interbelice, mai ales în comunism și după ’89 odată cu capitalismul securist. Rezultatele celor trei modernizări forțate — înainte și după unirea de la 1859, perioada interbelică și dictatura ceaușistă — se resimt și acum. Componenta de educație și mentalitate a rămas mult în urma părții materiale.
Într-un asemenea context, șpaga, pilele, traficul de influență, corupția de toate felurile, furtul, evaziunea fiscală, nepotismul, cumetriile au devenit tradiționale, firești, normale. Nu spun că nu există zone sociale unde aceste manifestări sunt mai reduse. Dar nu sunt nici pe departe preponderente. Românului i-a intrat în ADN s-o pună de-o combinație, să mai tragă în piept statul (nu că nu ar merita evaziune fiscală un stat care nu-și face treaba față de cetățean), să facă un troc, o combinație, ceva, orice.
Recunoașteți peisajul? E pe stradă, la școală, la spital, la poliție, la tribunal, la taxe și impozite, la primărie — oriunde e de treabă cu statul.
Ce înseamnă preponderent pentru românul de rând reușita în societate? Succesul material. Să ai bani, cât mai mulți. Iar modelele de oameni care au reușit pe partea asta nu oferă nici pe departe rețete morale sau bazate pe muncă. Aceste modele au penetrat adânc în mințile tuturor celor dornici de căpătuială — adică aceiași care contestă, se plâng, protestează și votează acum cu AUR (de ce? pentru că ăștia nu au furat, că n-au fost la butoane, nu pentru că ar avea vreun proiect clar).
Poporul român, colectiv și preponderent, e construit să se descurce, să se strecoare, să iasă la liman, să se „scoată”. Pentru asta minte, fură — și, mult mai rar decât alții, dă în cap. Sunt popoare clădite preponderent pe disciplina și cultura muncii, mai ales cele majoritar protestante. Ortodoxia nu a cultivat asta. Iar dacă mai punem și influența orientală și balcanică, ne dăm seama cu ușurință că românul, în marea lui majoritate, e într-o relație rezervată cu munca.
Mentalitatea, obișnuințele oamenilor din România sunt mai degrabă axate pe nevoi din partea de jos a piramidei lui Maslow. E un proces de dezvoltare care, din păcate, durează mai mult decât un ciclu individual de viață.

Am spus toate astea nu ca să filozofez. Ci pentru că fără acest context, ceea ce se întâmplă acum pe scena politică pare o criză. Nu e o criză. E felul nostru firesc de a funcționa, doar că la nivel de Palat Victoria, Parlament, Președinție.

II. De ce nu cade guvernul Bolojan

PSD a ieșit de la guvernare. Bolojan a zis că nu demisionează. Toată lumea se întreabă ce urmează.
Răspunsul scurt: mult mai puțin decât pare. Iată de ce.

1. Președintele nu poate da afară premierul.

Mulți cred că Nicușor Dan îl poate schimba pe Bolojan. Nu poate. Constituția nu-i dă acest drept. Un premier pleacă doar dacă:
— își dă demisia singur (Bolojan a zis clar: NU)
— cade la o moțiune de cenzură în Parlament
— se îmbolnăvește grav sau moare

Altfel, stă. Punct.

 

2. Moțiunea de cenzură e blocată.

Ca să pice guvernul, e nevoie de 234 de voturi în Parlament. PSD singur nu are. AUR singur nu are. Ar trebui să voteze împreună. Dar n-o vor face. Niciodată.
De ce? Pentru că se bat pe aceiași alegători.
AUR îi spune electoratului că PSD e parte din sistem, din caracatiță. Dacă AUR votează cu PSD, se contrazice singur.
PSD nu poate vota cu AUR pentru că AUR cere ca noul premier să fie Călin Georgescu. Iar dacă PSD acceptă asta, a doua zi titlurile vor fi: „PSD a votat cu extremiștii pentru un premier pro-rus”. Gata — PSD-ul dispare din politica serioasă. Bruxelles-ul îi taie orice legătură, electoratul moderat fuge. Sinucidere politică.
Și AUR nu renunță la Georgescu pentru că pe el și-a construit tot discursul din ultimii doi ani. Dacă renunță, pierde jumătate din alegători.

Deci avem o situație matematică simplă: amândoi vor să-l dea jos pe Bolojan, dar niciunul nu poate să voteze cu celălalt. Se blochează reciproc.

 

3. Asul din mâneca lui Nicușor Dan: premierul tehnocrat

Aici intră în scenă președintele. Puțini își mai amintesc, dar prima lui opțiune, în vara lui 2025, a fost un premier tehnocrat — nu Bolojan. Atunci Nicușor Dan a încercat să-l impună pe Ionuț Dumitru, economistul-șef de la Raiffeisen Bank. A vorbit și cu Lucian Croitoru (BNR, care a refuzat). A mai avut-o în cap și pe Anca Dragu, guvernatoarea Băncii Naționale a Republicii Moldova. Partidele au respins toate aceste variante pe rând, și până la urmă a rămas Bolojan.
Dar acum, varianta revine pe masă. Și nu întâmplător.
De ce-i place președintelui ideea asta? Pentru că nu e o mutare pentru public intern. E o mutare pentru Bruxelles, Paris și Berlin. Un premier tehnocrat cu CV de bancher sau economist e exact ce vor să audă:

— Comisia Europeană, care monitorizează PNRR-ul

— Banca Centrală Europeană, care se uită la deficitul României

— Agențiile de rating (Moody’s, S&P, Fitch), care deja amenință cu downgrade

— Investitorii care țin obligațiunile românești și văd spread-urile crescând zilnic

Cu un tehnocrat la Palat Victoria, Nicușor Dan poate merge la orice summit european și poate spune cu fața senină: „Uitați, am pus un om serios la treabă. Țara nu intră în derivă. Continuăm reformele.”

În plus, tehnocratul rezolvă și problema internă — pentru moment. Nici PSD, nici AUR nu pot să atace frontal un om care nu e de partid. Nu mai e „planul Bolojan de distrugere”. E „planul țării de ieșire din criză”. Discursul populist pierde din forță.

Dar are și slăbiciuni mari:

În primul rând, partidele au respins varianta asta o dată deja. PSD vrea guvern politic în care să aibă voce. PNL vrea să-și păstreze premierul. USR s-a opus tehnocratului în iunie 2025, preferându-l pe Bolojan. Toți trei se tem că un tehnocrat „fără culoare” înseamnă de fapt un guvern controlat de președinte — adică ei pierd din putere.
În al doilea rând, un tehnocrat tot are nevoie de voturi în Parlament pentru a fi învestit. Și tot se lovește de aceeași matematică: fără majoritate clară, cade la primul vot.
În al treilea rând, tehnocrații au istoric slab în România. Cioloș (2015-2016) a durat, dar într-un moment de grație post-Colectiv. Isărescu (1999-2000) a terminat ce începuse, dar fără reforme reale. În rest, au picat rând pe rând. Nu avem cultura unui guvern de tehnicieni care să dureze.

Deci varianta tehnocrată e instrumentul de rezervă al lui Nicușor Dan — îl poate scoate pe masă dacă Bolojan cedează sau dacă negocierile intră în colaps total. Deocamdată îl ține în buzunar ca pe o amenințare implicită: „dacă nu vă înțelegeți, vă pun eu un om peste care n-aveți voi ce să comentați”. E poker politic, nu strategie de guvernare.

Și mai e un strat pe care puțini îl văd. Varianta tehnocrată rezolvă, de fapt, o tensiune neexprimată public — relația dintre Nicușor Dan și Ilie Bolojan.

Cei doi nu sunt aliați. Sunt parteneri de conveniență. Nicușor Dan nu-l înghite pe Bolojan — e un om pe care l-a moștenit ca premier, nu pe care l-a ales cu drag. Bolojan e un lider provincial cu ambiții naționale, cu o bază electorală proprie în PNL, cu stil de austeritate dură care-l face să pară mai decisiv decât președintele însuși. În sondaje, încrederea în Bolojan e mai mare decât în mulți lideri de partid. Asta îl poziționează natural ca viitor candidat la președinție în 2029.
Nicușor Dan știe asta. Bolojan știe asta. Dar amândoi au interese divergente cu care nu pot face nimic public.
Iată ce rezolvă, subtil, un premier tehnocrat acum:

— Nicușor Dan câștigă un premier al lui propriu — nu moștenit, nu impus de PNL, ci desemnat de el. Asta îi dă mână liberă în negocieri cu toate partidele, pentru că nu mai e prizonierul alianței cu PNL.

— Bolojan iese din Palat Victoria onorabil — nu ca un premier căzut, ci ca cel care „a făcut treaba grea” și s-a retras pentru stabilitatea țării. Se întoarce la partid, își consolidează poziția internă, scapă de uzura zilnică a guvernării.

— Bolojan își pregătește candidatura la președinție — fără să fie devorat de funcția de premier. Istoric, premierul care guvernează până la capăt rareori ajunge președinte; costul politic e prea mare. Întoarcerea la partid, pentru a se delimita și a-și construi platformă, e exact ce-i trebuie.
— PSD își rezolva momentan problema – l-a dat jos pe Bolojan

Cu alte cuvinte, varianta tehnocrată nu e doar o soluție pentru criză. E o ieșire elegantă pentru doi oameni care nu se iubesc, dar au nevoie unul de celălalt pe termen scurt. Nicușor Dan obține control. Bolojan obține timp. Țara obține un premier „fără culoare”. PSD bifează victoria. Și toți trei pot spune că au câștigat.

Nu e coincidență că varianta asta revine pe masă exact acum. E fereastra de oportunitate pentru amândoi.

4. Cât mai stă Bolojan la Guvern?

Scurt: ceva luni bune. Poate guverna fără Parlament prin ordonanțe de urgență. Dar are o problemă mare la orizont: bugetul pe 2027, care se votează în Parlament în decembrie anul ăsta. Acolo nu are cum să treacă fără voturi.
Până atunci — vară, toamnă — Bolojan funcționează. După, începe adevărata bătălie. 

5. Ce urmează, cel mai probabil?

— Bolojan rămâne premier, cu un guvern doar din PNL, USR și UDMR

— PSD face opoziție zgomotoasă la TV, dar fără rezultate concrete

— AUR țipă și mai tare, dar tot fără efect

— Nicușor Dan fluturează amenințarea tehnocratului de fiecare dată când cineva depășește linia

— În toamnă, când se face bugetul, toată lumea e forțată să negocieze

— Probabil PSD se întoarce la masă cu câteva concesii simbolice — sau apare tehnocratul de compromis dacă totul intră în colaps

 

III. Concluzia

PSD credea că, ieșind de la guvernare, câștigă. De fapt, a intrat într-o fundătură. Nu poate da jos guvernul fără să se distrugă singur. Dar nici nu poate reveni la guvernare prea repede fără să pară ridicol.
Bolojan, oricât ar părea vulnerabil, stă surprinzător de bine. Nu pentru că e puternic, ci pentru că dușmanii lui se urăsc între ei mai tare decât îl urăsc pe el.
Și aici se închide cercul cu care am început. Politicienii ăștia nu sunt extratereștri picați din altă galaxie. Sunt produsul fidel al societății care i-a născut. Aceeași descurcăreală, aceleași combinații, aceeași logică a strecurării între fronturi, aceeași lipsă de proiect pe termen lung. Doar mai bine îmbrăcați și cu microfoane în față.
Și ca să nu credeți că vorbesc fără acoperire, o privire rapidă spre „frumos ambalata” perioadă interbelică — aceea pe care generații întregi au idealizat-o în manuale și filme. În 22 de ani, între cele două războaie, România a avut 33 de guverne. Doar două au dus mandatul la capăt. Restul au căzut la fiecare 5-6 luni, unele în câteva săptămâni. Regele dizolva Parlamentul după bunul plac, iar partidul care primea mandatul de formare a guvernului câștiga apoi alegerile — nu invers, cum s-ar fi cuvenit într-o democrație serioasă. Între 1928 și 1938, într-un singur deceniu, s-au perindat 25 de guverne. Douăzeci și cinci. În zece ani.

Democrația avea forma. Nu și substanța. Ca de obicei la noi.

Istoria se repetă. Trebuie doar să ne-o aducem aminte.

Criza politică de acum nu e o anomalie. E diagnosticul. Suntem exact unde ne-a adus felul nostru de a fi — de 160 de ani încoace. Nu e nici prima dată, nici ultima. Doar că acum avem televiziune și Facebook, să putem privi în direct cum se face.

Asta e politica românească în 2026. Mult zgomot. Puține schimbări. Și românul tot plătește factura.