OTHELLO

Rătăcind prin jungla de informații: Cum să nu te împiedici de jumătăți și cum să râzi de politică (ca să nu plângi)

M-am oprit și eu o țâră să descurc itele astea complicate, cu mintea mea care, să recunoaștem, mai are nevoie de upgrade când vine vorba de avalanșa de vorbe și fapte. Dar încerc și eu, cum pot și mai ales cum pricep. Și-mi dau seama că știu fix cât un bob de fasole în comparație cu cât se „aruncă” pe piață.

Și de ce zic asta? Păi, simplu: comunicarea e ca o pizza tăiată prost. Primești felii de ici, felii de colo, niciodată una întreagă. Jumătăți de adevăr (alea mai gustoase), jumătăți de minciună (alea cu gust amar), jumătăți de interese (cam grase), jumătăți de „habar n-am, dar comentez” și, culmea, jumătăți de bune intenții (alea care se pierd pe drum). Totul e „pe sfert”, „pe optime”, un fel de „hai să nu dăm totul deodată, să mai ținem suspans”. Și-apoi mai vin nuanțele, subiectivitățile, fiecare cu ochelarii lui de cal, care filtrează drumul spre adevăr ca un șvaițer găurit.

Și nu se oprește aici! Avem o perdea colorată de „ce-o să zică lumea”, invenții demne de Caragiale, cum ar fi „post-adevărul” (adică minciuna la modă) sau „știrea sunt eu” (fiecare cu megafonul lui, chiar dacă n-are nimic de spus). Se joacă teatru cu bunele intenții și cu „vă spun drept”, cu o ipocrizie șlefuită ca un diamant. Așa că, frate, chiar dacă ai norocul să dai de o știre mișto, sunt șanse mari să treci pe lângă ea fluierând, cu o seninătate de zici că ai băut lapte praf.

Și-atunci, ce faci? Dai „cui” la toată nebunia. Închizi telefonul (că oricum sună cu prostii), tragi obloanele la laptop (că te ia cu dureri de cap), ignori știrile (că te enervează degeaba) și pui pe Animal Planet (măcar acolo știi că leul mănâncă zebra, nu-i o conspirație). Sau Discovery (mai înveți o chestie-două despre cum s-a format universul, mai puțin stresant decât politica). Sau te uiți la desene animate (cine n-are nevoie de o doză de naivitate?) sau asculți muzică (aia măcar are ritm). Și-ți vezi de ale tale, în bula ta.

Doar că bula asta are pereți din ce în ce mai subțiri. Căci, noutatea zilelor noastre, văzute de mine din colțul meu de lume, e că indiferent cât de „zen” încerci să fii la caruselul ăsta nebun (tot de la ruși ne vin ideile astea năstrușnice?), oricâte ziduri anti-stres îți construiești, tot nu poți să închizi ușa complet. Pentru că politica modernă are tentacule lungi și voce puternică, ajunge până la firul ierbii, te influențează în mod direct, fără să te întrebe dacă ai chef.

Vă dau un exemplu din viața reală, ca să nu ziceți că fabulez. Într-o trupă de muzică, un tip își vedea de instrument, fără să-și verse oful politic pe Facebook. Un coleg de trupă, mai „activist” pe contul personal (nu pe cel al trupei, atenție!), a aruncat o opinie politică. Nu contează ce a zis. Ei bine, ghici ce? Trupei i s-au tăiat niște concerte ca pe pâine, din cauza acelei postări. L-a afectat și pe instrumentistul nostru liniștit, care își făcuse niște planuri de cheltuieli cu banii din cântări. Și, ca bonus, omul a plecat din trupă după ani de colaborare. Altă poveste, auzită din mai multe surse: clienți care vor trupe live la evenimente spun: „Îmi place cum cântă și arată trupa voastră, dar vă urmăresc pe rețele și nu-mi plac ideile voastre politice. Asta ar putea strica atmosfera la eveniment, așa că mai caut.” Sunt doar două exemple din vecini, dar sunt sigur că sunt o grămadă și în alte domenii. Și asta vorbim doar de privat, că la stat e pe față treaba, e în fișa postului să ai „orientare”.

Și-atunci, dacă tot nu pot să trag storurile complet, mă uit la tot ca la un insectar sau un ierbar. Fără să judec (prea tare), fără să mă enervez (prea tare), fără să țin cu Steaua sau cu Dinamo (metaforic vorbind). Cât pot de mult, că până la urmă suntem oameni, nu roboți. Și șmecherii ăștia pe asta și mizează.

În ultima vreme, două chestii îmi sar în ochi ca popcornul încins: Președintele SUA și campania noastră electorală.

Cu Trump, a fost la limită cu voturile, două milioane în plus e cam nimic pe scala Americii. Sigur, a avut mai mulți electori, dar nu a câștigat de zici că americanii l-au vrut cu tot sufletul. Doar că, în contextul politic actual de acolo, omul cam face ce-l taie capul, ce visează noaptea pune în practică ziua. Și pare haotic, chiar e haotic, dacă asculți ce spun experții (mai ales ăia cu cifrele). Și toți cam bat apa-n piuă. Unii zic: „Lasă, dom’ne, ce spune Trump, trebuie să vezi pe termen lung, are el un plan diabolic.” Păi, ce plan e ăla când azi zice una, mâine alta, azi face, mâine desface? Și nu-i un singur exemplu, sunt o grămadă în trei luni de mandat! Și mai dă-o-ncolo de diplomație cu Groenlanda, Canada, Panama, Golful Mexic și altele. Ce încredere poți să ai într-un astfel de om, nu doar la nivel de țări, dar chiar tu, personal? L-ai ruga să-ți ia copilul de la școală? Să-ți cumpere medicamente? Eu, sincer, nu m-aș baza decât dacă ar avea un interes personal mai mare decât al meu. Altfel, cred că ar fi capabil să mă facă pe mine vinovat de ceva. Și ăsta e omul pe care americanii l-au ales la mustață să-i conducă. N-aș avea nicio treabă, cum n-am avut nici cu argentinienii sau pakistanezii, dar vorbim de Statele Unite, adică de unde se învârte globul. Tot globul.

Pe de altă parte, am ajuns la concluzia că lumea asta are nevoie de un Trump și de tot „anturajul” lui. De ce? Pentru că s-au cam dat frâu liber la excese și radicalizări, multe dintre ele inutile, care au dus la nemulțumire și revoltă. Mă refer la toate mișcările de „emancipare” sau de promovare a grupurilor discriminate. Procesul e clar necesar. Dar până unde mergi cu el? Și cum faci să nu se întoarcă roata chiar împotriva celor pe care vrei să-i ajuți? Unde a fost „măsura”, echilibrul, viziunea ca să aduci beneficii fără să creezi mai multe probleme pe termen lung? Fix pentru asta cred că „ne trebuie” un Trump, pentru că specia umană, deocamdată, pare să funcționeze pe principiul „dau una, primesc două”. Adică, venim cu un sistem care la început e super, apoi devine ușor-ușor reacționar, creează opoziție, iar opoziția asta, când se face mare, schimbă totul cu fix opusul. Și tot așa. Ăsta e „modul” nostru de evoluție, momentan. Facem o chestie, o dezvoltăm, apoi o stricăm și aducem alta, cu aceeași soartă. Reacție și contrareacție. Echilibrul, să iei ce a fost bun și să arunci ce a fost rău, e mereu pe locul doi. Pentru că nu există doar alb și negru. Nici doar vechi și nou. Se amestecă toate, în nuanțe, și, cel mai important, pentru fiecare dintre noi, binele, răul, vechiul, noul sunt chestii subiective, legate de educație, cultură, experiență, felul nostru de a fi. Și pentru grupuri de oameni, toate astea sunt diferite, uneori complet diferite.

De-aia zic că „ne trebuie” un Trump. Că, de fapt, universul, Dumnezeu sau cum vreți să-i spuneți ne cam dă cu tifla de echilibru, ca fiind ținta finală, indiferent dacă ne place sau nu, dacă pricepem sau nu.

Și-acum, suntem cam pe la mijlocul campaniei noastre electorale. E Paștele, weekend lung, că 1 mai pică joi, numai bine de o mini-vacanță până pe 4 mai seara. Cam pe asta au mizat și băieții de la PSD când au pus data alegerilor. Puteau să pună pe 11 și 25 mai, dar au zis că electoratul „ălora” o să fie mai puțin la vot, fiindcă-i mini-vacanță și probabil o să stea la grătar. Pe de altă parte, poți vota de oriunde pentru președintele României, asta e bine. Dar, părerea mea, niciun candidat care contează (că sunt vreo 4 care își fac reclamă degeaba, știu și ei că n-au șanse) nu e perfect pentru funcție.

Crin Antonescu, așa cum îl văd eu, ar fi cel mai aproape de „președintele ideal” din capul meu. Dar, având în vedere trecutul lui de om din sistem, dedicat sistemului, făcător și desfăcător de chestii pe care le-am tot criticat de 35 de ani, nu pot să-l votez din prima, chiar nu pot. Ar fi ca și cum aș da like prietenilor și partenerilor lui de ieri și de azi, pe care i-am considerat și-i consider în continuare cam „toxici”, de fapt, împotriva mea.

Nicușor Dan, de ceva vreme, cu toată onestitatea lui evidentă, e un tip pe care nu-l prea înghit. Care, de-a lungul timpului, pentru mine și principiile mele, a făcut niște chestii cam nasoale, nu intru în detalii acum. Și lui, ca și altora, li se datorează „falimentul” a tot ce ar fi trebuit să fie politica aia mișto începută în 2016 și distrusă sistematic după 2019. Și faptul că USR și „sateliții” ba sunt irelevanți, ba au devenit niște mini-PNL-uri cu iz de multinațională și ONG. Pe de altă parte, cred că e cam mare pălăria de președinte pentru Nicușor Dan, și la interior, și la exterior. Nu cred că s-ar descurca cu un guvern și un parlament ostil, iar afară, în Europa, o să-l primească cu zâmbete, dar nici la Bruxelles, nici la Washington nu o să-l ia nimeni în serios.

Victor Ponta e „calul troian” al alegerilor astea. E pesedist și nu e. E independent și nu e. E suveranist și nu e. E din toate câte puțin, fix în punctele cheie, cum zicea nenea Iancu. Abia aștept să-i văd mutra când o să piardă din primul tur.

Elena Lasconi e o doamnă cu o părere foarte bună despre ea și cu un discurs care te zgârie pe timpan, deși a fost om de televizor. Mie mi se pare că joacă teatru non-stop. „Întoarcerea” la turul doi, atitudinea de sfântă, statutul de politician, proiectele despre care vorbește… totul pare o „fațadă” și un egoism peste media națională. Își arogă voturile din noiembrie cu un tupeu de zici că a inventat roata, deși știe bine că o bună parte din voturi au fost anti-Georgescu. Rupe din voturile lui Nicușor Dan și, după „debarcarea” de la USR (care oricum nu-i va face bine lui Nicușor), cred că o să-i facă bine chiar ei.

Și l-am lăsat la urmă pe „maestrul” impostorilor. Pe George Simion nu-l recomandă nimic în afară de live-urile de pe TikTok din Parlament, unde probabil are o grămadă de like-uri. E un tip care a trecut prin școală ca gâsca prin apă, n-are niciun rezultat profesional notabil până la vârsta asta, nicio reputație solidă și se știe despre el doar că a fost șef de galerie (sincer, nu știu de la ce echipă). Eu zic să vă uitați bine la cum arată George Simion și cum vorbește. După aia, gândiți-vă dacă chiar ați vrea să fiți reprezentați afară de omul ăsta… Răspunsul meu e clar ca lumina zilei din ce am scris mai sus.

Și, apropo de oameni care lasă o urmă, s-a dus la cele veșnice Papa Francisc. Un om bun, un Papă cu viziune, care a murit împlinit la 88 de ani. E un privilegiu dar și un merit să trăiești și să mori așa.

Titlul acestui articol e o vorbă a lui Constantin Rădulescu-Motru din cartea sa „Psihologia poporului român”.