O analiză comparativă a „Sharp Power”-ului rusesc și a diplomației publice occidentale în Europa de Est

Cauzele radicalizării regimului de la Kremlin și greșelile Occidentului

Analiză de caz – România

Propaganda modernă este profund înrădăcinată în principiile psihologiei și exploatează în mod deliberat prejudecățile cognitive și răspunsurile emoționale pentru a ocoli gândirea rațională. Câmpul de luptă principal al războiului informațional nu este informația în sine, ci peisajul cognitiv și emoțional al publicului țintă. Adesea, scopul strategic nu este de a convinge publicul de un anumit adevăr, ci de a crea confuzie, de a alimenta polarizarea și de a induce o stare de apatie și cinism, paralizând astfel procesele decizionale democratice și erodând coeziunea socială. Această strategie se bazează pe înțelegerea faptului că un public copleșit de informații contradictorii și de apeluri emoționale puternice își pierde capacitatea de a judeca rațional. Obiectivul final este distrugerea conceptului de adevăr obiectiv, ceea ce duce la o resemnare cinică – „toată lumea minte” – care servește perfect scopurilor propagandistului de a slăbi instituțiile democratice.

Istoria războiului informațional al Rusiei împotriva Occidentului are mai mult de 100 de ani

📌 1. Rădăcini în Rusia țaristă (secolele XIX–început XX)

• Ohrana (poliția secretă țaristă) folosea deja tehnici de infiltrare, provocare și manipulare a opiniei publice.
• Rusia țaristă întreținea o propagandă pan-slavistă: ideea că Rusia e „protectorul tuturor slavilor” și are o misiune mesianică în Europa de Est.
• Există exemple documentate de operațiuni de intoxicare încă din secolul XIX:
  • răspândirea de falsuri antisemite („Protocoalele Înțelepților Sionului”, apărute la începutul anilor 1900, sunt fabricate de agenți țariști).
• Deci da: chiar și pe vremea țarilor existau embrioni ai aparatului de manipulare.

---

📌 2. URSS – instituționalizarea „războiului informațional”

În epoca sovietică, propaganda și dezinformarea au devenit arme de stat, organizate ca un sistem.

a. Structura aparatului

• Cominternul (1919–1943): coordona partide comuniste din întreaga lume, cu scopul răspândirii revoluției. Era practic un minister global al propagandei sovietice.
• KGB (și predecesorii, GPU, NKVD): aveau secții specializate în „măsuri active” (aktivnye meropriyatiya) – adică dezinformare, propagandă, subversiune.
• Departamentele de propagandă ale Partidului Comunist: produceau manuale, narațiuni și teme standard pentru presa și organizațiile de masă.

---

b. Concepția de bază

• URSS credea că „adevărul” e relativ și că informația poate fi armă strategică.
• Principiul: nu era nevoie să convingi complet, ci să inundezi spațiul informațional și să creezi neîncredere în presa liberă și guvernele occidentale.
• Obiective:
  • slăbirea coeziunii Occidentului,
  • compromiterea liderilor politici,
  • promovarea „păcii” ca mască pentru interesele sovietice,
  • delegitimarea capitalismului prin scandaluri și teorii conspiraționiste.

---

c. Exemple de practici sovietice

1. Războiul Rece cultural: URSS finanța reviste, congrese de pace, organizații studențești care păreau independente, dar difuzau mesaje pro-sovietice.
2. Dezinformare medicală: una dintre cele mai faimoase operațiuni KGB a fost campania „INFektion” (anii ’80), care susținea că virusul HIV/SIDA a fost creat în laboratoare militare americane.
3. Manipularea prin „front organizations”: mișcări de „pace” sau „anti-război” infiltrate și finanțate pentru a submina NATO.
4. Exploatarea rasismului în SUA: URSS difuza materiale despre discriminarea rasială americană pentru a contrasta „decadența capitalistă” cu „egalitatea socialistă”.
5. Fake news în presa internațională: articole plantate prin intermediul agențiilor de presă prietene (în India, Orientul Mijlociu, Africa).

---

📌 3. Continuitate după 1991

• Deși URSS a căzut, rețelele KGB și know-how-ul nu au dispărut.
• Mulți dintre actualii strategi ai propagandei ruse sunt foști ofițeri KGB.
• Metodele sunt aproape identice:
  • infiltrarea partidelor,
  • cultivarea scandalurilor în Occident,
  • lansarea de teorii conspiraționiste.
• Diferența majoră: internetul și rețelele sociale → multiplică impactul și reduc costurile.

---

🔑 Concluzie

• Practica „virusării” Occidentului prin dezinformare are peste 100 de ani, începând din Rusia țaristă.
• În URSS, ea a fost instituționalizată prin Comintern, KGB și aparatul de propagandă comunist.
• Azi, Rusia folosește aceleași concepte, dar cu tehnologii moderne (troll farms, boți, rețele sociale).

Structura aparatului de manipulare rusesc

1. Nivelul de concept și strategie

• Creierul central: Administrația prezidențială de la Kremlin + Consiliul de Securitate al Federației Ruse.
• Documente-cheie: doctrina militară, „doctrina Gherasimov” (conceptul de război hibrid).
• Principii:
  • Informația = armă strategică.
  • Controlul percepției = la fel de important ca tancurile.
  • „Reflexive control” – inducerea de decizii greșite adversarului prin informații manipulate.

---

2. Producția narativelor

• Instituții oficiale: Ministerul de Externe (Lavrov), canale diplomatice.
• Think-tank-uri și laboratoare: Institute ruse de geopolitică, centre de strategie militară, academii.
• Scop: formularea de narațiuni și cadre interpretative. Exemple:
  • „Occidentul e decadent și corupt.”
  • „Rusia e cetatea asediată.”
  • „UE și NATO sunt marionete americane.”
  • „România e colonie occidentală.”

---

3. Aparatul mediatic (difuzare oficială)

• Mass-media controlată de stat: RT (Russia Today), Sputnik, TASS.
• Platforme internaționale: traduceri și rețele media pro-ruse în Europa, Africa, America Latină.
• Obiectiv: să dea legitimitate internațională narativelor, să pară „jurnalism alternativ”.

---

4. Aparatul paralel (rețele „neoficiale”)

• Oligarhi + fundații: finanțează site-uri obscure, ONG-uri, pseudo-agenții de presă.
• Biserica Ortodoxă Rusă: promotor de valori tradiționaliste și anti-occidentale, foarte influentă în spațiul est-european.
• Rețele politice: partide extremiste, populiste, naționaliste în Europa (dreapta radicală și stânga radicală).
• Influențatori: pseudo-experți, „analiști geopolitici” care propagă teze pro-ruse.

---

5. Instrumentele tehnice (aplicare concretă)

• Troll farms: faimoasa „Internet Research Agency” (Sankt Petersburg) → produc meme, comentarii, fake news.
• Boți pe social media: distribuie masiv mesaje pentru a amplifica artificial anumite teme.
• Hackeri: fură date și apoi lansează campanii de kompromat (ex. e-mailurile lui Hillary Clinton).
• Deepfakes și AI: tot mai des folosite pentru manipulare vizuală.

---

6. Țintele și metodele

• Dezinformare clasică: lansarea de știri false, conspirații.
• Măsuri active: infiltrarea în mișcări de protest, finanțare pentru mișcări politice radicale.
• Polarizare socială: sprijin simultan pentru extreme opuse (ex. în SUA, rușii au alimentat și mișcări de extremă dreapta, și grupuri de extremă stângă).
• Propagandă pozitivă: imaginea Rusiei ca apărătoare a „valorilor tradiționale”, lider al „lumii multipolare”.

---

7. Feedback și adaptare

• Kremlinul măsoară impactul prin:
  • sondaje interne și externe,
  • monitorizarea social media,
  • reacțiile partidelor și guvernelor țintă.
• Dacă o narațiune „prinde”, este amplificată; dacă nu, e înlocuită.

---

🔑 Concluzie

Aparatul de manipulare rusesc funcționează ca o industrie militară de informație:

1. Kremlinul formulează conceptele,
2. institutele și mass-media le transformă în povești,
3. rețele oficiale și neoficiale le difuzează,
4. trolli și hackeri le amplifică,
5. publicul țintă le internalizează și acționează conform lor.

📊 Observații privind investiția financiară în propaganda și manipularea rusească

1. Bugete directe de stat

• Kremlinul alocă anual miliarde de dolari pentru mass-media controlată (RT, Sputnik, TASS).
  • Exemplu: Bugetul RT (Russia Today) a depășit în unele perioade 400–500 milioane $/an.
  • Sputnik are rețele globale cu finanțare directă din bugetul de stat.
• Aceste sume sunt de ordinul unui minister întreg, deci propaganda e tratată ca armă strategică, nu ca simplu PR.

---

2. Canale indirecte – prin oligarhi și fundații

• Mulți oligarhi apropiați de Putin (Deripaska, Malofeev etc.) finanțează:
  • ONG-uri și fundații pro-ruse în Europa,
  • campanii de media „alternative”,
  • partide extremiste sau populiste.
• Această „privatizare” a finanțării maschează urmele directe ale Kremlinului și le dă aparență de sprijin „grassroots”.

---

3. Costuri reduse, impact mare (eficiență economică)

• Spre deosebire de cheltuielile militare clasice, propaganda online e foarte ieftină comparativ cu impactul:
  • o „fermă de troli” poate funcționa cu câteva milioane $/an, dar poate influența discursuri naționale.
  • boții, conturile false și campaniile pe social media costă foarte puțin comparat cu rezultatele obținute.
• Rușii au descoperit că 1 dolar investit în dezinformare ≈ impact de sute de ori mai mare decât în armament convențional.

---

4. Investiție în „soft power” alternativă

• Kremlinul finanțează:
  • producții cinematografice, documentare „istorice” pro-ruse,
  • conferințe pseudo-academice,
  • burse pentru studenți străini,
  • rețele religioase (prin Biserica Ortodoxă Rusă).
• Acestea nu par inițial propagandă, dar servesc drept vectori de influență pe termen lung.

---

5. Raportul cost-beneficiu

• Propaganda și manipularea rusească sunt considerate „arme asimetrice” → cu investiții relativ mici, Rusia obține efecte comparabile cu campanii diplomatice sau militare mult mai costisitoare ale Occidentului.
• Exemplu concret: ingerințele în alegerile din SUA (2016) ar fi costat câteva milioane $, dar au avut un impact estimat de miliarde în polarizare politică.

---

6. Adaptabilitate financiară

• După sancțiunile din 2014 și 2022, finanțările s-au mutat mai mult pe:
  • canale criptate (criptomonede),
  • ONG-uri „de acoperire” în Europa,
  • colaborări cu alte regimuri (China, Iran) pentru campanii comune.

---

🔑 Concluzie

• Investiția financiară rusească în manipulare e strategică, sistemică și relativ „ieftină” comparativ cu impactul obținut.
• Kremlinul cheltuie masiv pe canalele oficiale (RT, Sputnik), dar la fel de important e „outsourcing-ul” către oligarhi, ONG-uri și rețele paralele.
• Modelul financiar se bazează pe: sume mari pentru infrastructura oficială + sume mici, dispersate și greu de urmărit pentru operațiunile subversive.

Abordarea occidentală: Diplomație publică și „Soft Power”

În contrast direct cu modelul centralizat și coercitiv al Rusiei, abordarea occidentală a influenței internaționale se bazează, cel puțin la nivel declarativ și doctrinar, pe principiile de „soft power” și diplomație publică. Această abordare, deși urmărește, de asemenea, promovarea intereselor naționale și strategice, se distinge prin metodele, instrumentele și, cel mai important, prin cadrele legale și etice care îi guvernează activitatea.

Teoria și practica Soft Power

Conceptul de „soft power”, teoretizat de Joseph S. Nye Jr., este fundamental pentru înțelegerea strategiei occidentale. Acesta definește capacitatea de a influența comportamentul altor actori internaționali prin atracție și persuasiune, mai degrabă decât prin coerciție (hard power) sau plată.  

Sursele Soft Power: Atractivitatea unei țări, și deci puterea sa soft, derivă din trei resurse principale:

1. Cultura sa: Atunci când este atrăgătoare pentru alții (de exemplu, prin film, muzică, literatură, valori universale).
2. Valorile sale politice: Atunci când țara respectivă le aplică în mod consecvent atât pe plan intern, cât și extern (de exemplu, democrația, drepturile omului, statul de drept).
3. Politicile sale externe: Atunci când acestea sunt percepute de alții ca fiind legitime și având autoritate morală.  

Diplomația Publică ca Instrument: Diplomația publică este principalul mecanism prin care statele încearcă să cultive și să proiecteze soft power. Aceasta nu se adresează guvernelor, ci direct populațiilor străine. Obiectivul este de a construi relații pe termen lung, de a promova înțelegerea reciprocă și de a crea un mediu favorabil pentru atingerea obiectivelor de politică externă. Instrumentele diplomației publice includ o gamă largă de activități, precum diplomația culturală (festivaluri, expoziții), schimburile educaționale și academice (de exemplu, programul Fulbright), ajutorul pentru dezvoltare, asistența umanitară și comunicarea prin diverse platforme media pentru a explica politicile și valorile naționale.  

Instrumente de influență: De la RFE/RL la granturi pentru societatea civilă

Aparatul de influență occidental este mult mai descentralizat și diversificat decât cel rusesc, fiind compus dintr-o rețea de radiodifuzori publici, fundații private și organizații non-guvernamentale.

Radiodifuzorii U.S. Agency for Global Media (USAGM):

• Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL): Această instituție este un pilon central al diplomației publice americane. Misiunea sa oficială este de a „promova valorile democratice prin furnizarea de știri corecte, necenzurate și dezbateri deschise în țări unde presa liberă este amenințată și dezinformarea este omniprezentă”. Creată în timpul Războiului Rece ca un „radiodifuzor surogat” pentru a oferi informații alternative publicului de dincolo de Cortina de Fier, RFE/RL continuă să funcționeze ca o sursă de știri locale în limbi native, umplând un gol în peisajele mediatice dominate de propaganda de stat.  
• Finanțare și Guvernanță: RFE/RL este o corporație privată, non-profit (501(c)(3)), finanțată de Congresul SUA printr-un grant de la USAGM, o agenție federală independentă care supervizează toate entitățile media internaționale civile ale SUA. Bugetul său pentru anul fiscal 2024 a fost de 142.2 milioane USD. Această structură este menită să asigure o distanță operațională față de ramura executivă a guvernului.  

Fundații care Acordă Granturi: O componentă esențială a soft power-ului occidental este sprijinul acordat societății civile independente și mass-mediei libere prin intermediul unor fundații.

• National Endowment for Democracy (NED): Este o fundație privată, non-profit, finanțată în principal de Congresul SUA. NED nu desfășoară proiecte proprii, ci acordă granturi unor organizații non-guvernamentale din întreaga lume care promovează democrația, drepturile omului, statul de drept și presa independentă. În Europa de Est, activitățile sale se concentrează pe contracararea influenței autoritare și pe sprijinirea reformelor necesare pentru integrarea europeană.  
• Open Society Foundations (OSF): Fondată de George Soros, OSF este o rețea privată de granturi care sprijină grupuri ale societății civile ce lucrează pentru justiție, democrație, educație și presă independentă. În România, proiectele OSF s-au concentrat istoric pe domenii precum drepturile minorității rome, justiție socială și echitate economică.  
• German Marshall Fund of the United States (GMF): Este o organizație de politici publice non-partizană, dedicată consolidării cooperării transatlantice. Biroul său din București gestionează programe precum Black Sea Trust for Regional Cooperation și proiectul PROTEUS, care oferă granturi specifice organizațiilor societății civile din România pentru a promova valorile UE, lupta împotriva corupției și a încuraja participarea civică.  

„Firewall”-ul și distincția față de propagandă

Elementul care separă fundamental modelul occidental de cel rusesc este existența unui cadru legal și etic menit să garanteze independența editorială și să prevină transformarea diplomației publice în propagandă de stat.

U.S. International Broadcasting Act: Această lege federală constituie baza legală pentru toate activitățile de radiodifuziune internațională ale SUA. Legea stipulează clar că aceste activități trebuie să fie „desfășurate în conformitate cu cele mai înalte standarde profesionale ale jurnalismului de radiodifuziune” și să includă știri care sunt „în mod constant fiabile și autoritare, corecte, obiective și cuprinzătoare”.  

„Firewall”-ul Statutar: Piesa de rezistență a acestei legislații este „firewall”-ul legal, care interzice în mod explicit „interferența oricărui oficial guvernamental al SUA… în raportarea obiectivă și independentă a știrilor”. Acest „firewall” este conceput pentru a izola deciziile editoriale de presiunile politice, fie ele din partea Casei Albe, a Departamentului de Stat sau chiar a conducerii USAGM. Legea respectă „independența profesională și integritatea” radiodifuzorilor. Scopul acestui mecanism este de a asigura credibilitatea pe termen lung a acestor instituții, diferențiindu-le în mod clar de operațiunile de propagandă controlate de stat, unde linia editorială este dictată de interesele politice ale regimului.  

Această structură reflectă o convingere strategică fundamentală: cel mai puternic instrument de soft power al Occidentului nu este un mesaj specific, ci procesul însuși al jurnalismului liber și independent, chiar și atunci când conținutul produs este critic la adresa guvernelor occidentale. Credibilitatea, și prin urmare eficacitatea, acestor platforme depinde în totalitate de menținerea acestui firewall. În contrast direct cu modelul rusesc, unde  

conținutul trebuie să se alinieze întotdeauna cu obiectivele strategice ale statului, modelul occidental pariază pe faptul că modelul presei libere este cel mai atractiv „produs” al său, capabil să genereze soft power prin credibilitate și obiectivitate. Unul dintre principiile de bază este că „un radiodifuzor internațional obiectiv, imparțial și independent din punct de vedere editorial – unul care este liber să raporteze critic chiar și despre Statele Unite – este un instrument mai puternic de diplomație publică decât mass-media controlată de stat”. Aceasta este o opoziție filosofică directă față de declarația redactorului-șef al Sputnik, care a afirmat că „perioada jurnalismului imparțial s-a încheiat”. Astfel, în timp ce sharp power-ul rusesc este tactic și disruptiv, soft power-ul occidental este strategic și constructiv, bazându-se pe un pariu pe termen lung pe atracția modelului democratic.  

📌 Cauzele radicalizării lui Putin ca reacție la Occident

1. Extinderea NATO și UE (percepută ca amenințare directă)

• În anii ’90, Rusia spera să fie inclusă într-un aranjament de securitate comună (au existat discuții chiar ca Rusia să fie asociată la NATO).
• Occidentul a ales însă să extindă NATO spre est (Polonia, România, statele baltice).
• Pentru Rusia, asta a fost o confirmare a tezei „Occidentul vrea să ne înconjoare și să ne slăbească”.

---

2. Intervențiile unilaterale ale SUA și NATO

• Kosovo (1999), Irak (2003), Libia (2011): toate au fost intervenții fără acordul sau împotriva voinței Rusiei.
• Kremlinul a văzut asta ca pe dovada că Occidentul nu respectă dreptul internațional, ci acționează după logica forței.
• Mesajul implicit pentru Putin: „Dacă nu vrem să fim tratați ca Iugoslavia, Irak sau Libia, trebuie să fim puternici și agresivi.”

---

3. „Revoluțiile colorate” și Euromaidanul

• Georgia (2003), Ucraina (2004, 2014), Kârgâzstan (2005): schimbări de regim pro-occidentale.
• Rusia a perceput aceste mișcări nu ca proteste autentice, ci ca operațiuni orchestrate de Washington.
• Pentru Putin, asta era o amenințare existențială: dacă așa ceva se întâmpla la Kiev sau Tbilisi, mâine putea fi Moscova.

---

4. Lipsa unei strategii de integrare a Rusiei în ordinea post-Război Rece

• După 1991, Occidentul nu a oferit Rusiei un „Plan Marshall” sau un rol egal.
• Țările Europei Centrale și de Est au fost integrate în UE și NATO, Rusia a fost lăsată la periferie.
• În loc de parteneriat, s-a creat un sentiment de umilință: Rusia = „perdantul Războiului Rece”.
• Pentru un lider ca Putin, umilința istorică trebuia răzbunată.

---

5. Dependenta de Occident și vulnerabilitatea economică

• În anii 2000, Rusia era dependentă de investițiile și piețele occidentale.
• Criza financiară globală din 2008 a arătat cât de vulnerabilă era economia rusă.
• De aici tentația de a construi o autonomie strategică prin agresivitate și control intern.

---

6. Percepția duplicitară a Occidentului

• Occidentul vorbea despre „democrație și drepturi”, dar:
  • a sprijinit dictaturi (ex. Arabia Saudită),
  • a făcut războaie controversate (Irak, Libia).
• Putin a exploatat acest dublu standard ca să spună: „Occidentul e ipocrit, Rusia e singura care apără ordinea și suveranitatea.”

---

🔑 Concluzie

Radicalizarea lui Putin a fost și o contra-reacție la decizii occidentale:

• NATO s-a extins fără să ofere Rusiei un rol real,
• SUA a acționat unilateral în mai multe războaie,
• Occidentul a sprijinit schimbări de regim în fostul spațiu sovietic,
• Rusia a fost tratată ca „periferie” și nu ca „partener egal”.

👉 Unde a greșit Occidentul?

• A ignorat sensibilitățile geopolitice ale Rusiei,
• Nu a creat o arhitectură de securitate incluzivă,
• A subestimat dorința Rusiei de revanșă după umilința anilor ’90.

---

💡 Practic, Occidentul a crezut că Rusia va accepta ordinea „liberală” fără negocieri, iar Putin a exploatat exact aceste frustrări pentru a-și construi regimul autoritar și agresiv.

Analiză de caz – România

Unde erau suveraniștii, anti-occidentalii, tradiționaliștii acum 25 de ani

1. În SUA – precursorii MAGA

• În 1999–2000, Partidul Republican era dominat de curentul neoconservator (Bush, Cheney, Rumsfeld), orientat spre „exportul democrației” și globalism economic.
• „America First” ca slogan nu era prezent pe scena mainstream, dar existau grupări marginale izolaționiste, conservatori „paleoconservatori” (ex. Pat Buchanan) care criticau NATO, globalizarea și imigrația. Ei erau considerați atunci excentrici și fără priză mare.
• De fapt, MAGA a crescut pe fondul reacției la acea perioadă de globalism accelerat, outsourcing economic și războaiele din Orientul Mijlociu.

2. În Europa – suveranism și anti-occidentalism

• Anii ’90 erau perioada de euforie post-Război Rece. Uniunea Europeană se lărgea, NATO se extindea, democrația părea „fără alternativă”.
• Partidele suveraniste existau (ex. Frontul Național al lui Jean-Marie Le Pen în Franța, Partidul Libertății al lui Jörg Haider în Austria), dar erau marginale, văzute ca „extremă dreapta” fără șanse reale de guvernare.
• Anti-occidentalismul era mai degrabă apanajul stângii radicale (anti-NATO, anti-războiul din Iugoslavia, anti-OMC după protestele de la Seattle în 1999).
• În Europa de Est, suveranismul era prezent doar în mici nuclee nostalgice după comunism sau în partide naționaliste (ex. România Mare, PRM-ul lui Vadim Tudor), dar mainstream-ul mergea spre Vest și UE.

3. În Rusia

• Putin abia venea la putere (1999–2000), iar discursul său inițial era chiar pro-occidental. Anti-occidentalismul rus a prins putere abia după 2003–2007, odată cu invazia Irakului, „revoluțiile colorate” și discursul său de la München (2007).
• În anii ’90, anti-occidentalismul era prezent la comuniștii nostalgici și la naționaliștii lui Jirinovski, dar nu era hegemonic.

4. În România și Europa de Est

• Dominau entuziasmul integrării euro-atlantice și reformele de tip liberal.
• Suveraniștii erau practic marginalizați, fiind percepuți ca nostalgici ai trecutului comunist (ex. Vadim Tudor cu PRM, Corneliu Vadim Tudor fiind foarte vocal în anii 2000).
• Era o vreme când oamenii abia gustau libertatea, consumul și deschiderea spre Vest, deci anti-occidentalismul era mai degrabă o nișă.

---

👉 Concluzia:
Acum 25 de ani, suveraniștii, MAGA-ii și anti-occidentalii erau în mare parte marginali:

• în SUA erau niște „paleoconservatori” considerați irelevanți,
• în Europa erau etichetați ca extremiști,
• în Est erau fie nostalgici comuniști, fie ultranaționaliști.

Ascensiunea lor de azi e un efect de reacție la globalizarea și hegemonia occidentală din anii 2000, la crizele economice și migraționale, plus la războaiele din Orient și la digitalizare (rețelele sociale le-au dat vizibilitate).

1. Călin Georgescu

• În anii ’90 și 2000 nu era o figură publică politică, ci mai degrabă un tehnocrat internaționalizat.
• A lucrat în zona de dezvoltare durabilă și instituții ONU: a fost director în cadrul Institutului ONU pentru Dezvoltare Durabilă și a colaborat cu organisme internaționale.
• Discursul său de atunci era despre sustenabilitate, dezvoltare economică, ecologie, nu despre „suveranism” sau „lupta cu globalismul”.
• Practic, era integrat în exact acele structuri globale pe care astăzi le critică și le contestă.
• „Convertirea” lui la discursul suveranist a apărut mult mai târziu, după 2010, când a început să fie curtat de mișcări naționaliste (precum Noua Dreaptă) și de curente conspiraționiste.

---

2. George Simion

• Acum 25 de ani avea 13–14 ani (născut în 1986). Era adolescent, elev de liceu, nu un actor public.
• La începutul anilor 2000 era deja foarte activ ca militant unionist (pentru unirea României cu Republica Moldova).
• În 2006 a fondat organizația „Acțiunea 2012”, care a promovat constant unionismul.
• Dar temele de atunci erau naționaliste și unioniste, nu „anti-UE”, „anti-occidentale” sau „suveraniste” în sensul actual.
• Discursul său anti-UE, anti-globalizare și pro-rusofil/anti-occidental a apărut abia în ultimii 7–8 ani, mai ales după 2014 și apoi după 2019, când a intrat puternic în politică.

---

De ce nu „luptau” atunci pentru aceleași valori ca azi?

1. Contextul istoric: în anii ’90–2000, majoritatea românilor erau pro-Occident, pro-NATO, pro-UE. Discursurile „anti-sistem” de tip suveranist păreau marginale și inactuale.
2. Cariera personală:
   • Georgescu era integrat în instituții internaționale, deci nu ar fi avut nici credibilitate, nici interes să fie anti-globalist.
   • Simion era prea tânăr și concentrat pe unionism, o temă pozitivă și compatibilă cu orientarea pro-europeană de atunci.
3. Mediul de propagare: înainte de rețelele sociale, asemenea discursuri aveau un impact foarte mic. Abia cu Facebook, YouTube, Telegram au căpătat audiență.
4. Strategia: mulți lideri actuali „anti-sistem” au pivotat dinspre discursuri tehnocrate sau patriotice moderate către o zonă radicală, pentru că au simțit că există public pentru asta după crizele din 2008, 2015 (migrația), 2020 (pandemie).

---

👉 Cu alte cuvinte: Georgescu era parte a sistemului globalist, iar Simion era copil și apoi tânăr unionist.
„Lupta” de azi pentru „valorile suveraniste” este mai degrabă o adaptare la noul val de populism și neîncredere în Occident, nu o consecvență a unor convingeri vechi.

📌 Călin Georgescu

• Anii ’90 – format ca tehnocrat, economist de școală occidentală.
• 1996–2000 – începe colaborări cu instituții ONU și cu organisme internaționale pe dezvoltare durabilă.
• 2000–2010 – director și expert în cadrul Institutului ONU pentru Dezvoltare Durabilă. Promovează teme de sustenabilitate, ecologie, management strategic. Discurs pro-globalizare și pro-instituții internaționale.
• 2010–2015 – începe să apară în spațiul public din România cu o retorică de tip „renaștere națională”, dar amestecată cu teme ecologice și critici la adresa corupției interne.
• 2015–2020 – tot mai prezent în cercuri naționaliste, invitat de grupări radicale. Devine apropiat de Noua Dreaptă. Începe să fie promovat ca „posibil premier al poporului” de AUR și alte mișcări.
• 2020–2024 – discurs explicit suveranist, anti-UE, anti-globalist, aproape opus față de ceea ce promova în cariera sa tehnocratică. Devine un reper pentru publicul naționalist, mai ales online.

---

📌 George Simion

• 1986 – se naște.
• 1999 (13 ani) – elev de liceu, fără rol politic.
• 2000–2005 – adolescent implicat în activități culturale, pasionat de Basarabia.
• 2006 – fondează mișcarea „Acțiunea 2012” → obiectiv: unirea României cu Republica Moldova. Discursul este naționalist și pro-european (unionismul era compatibil cu integrarea europeană a ambelor state).
• 2010–2015 – organizează proteste, marșuri unioniste. Devine cunoscut ca activist. Critică clasa politică românească pentru „trădarea idealului național”, dar încă nu este anti-occidental.
• 2015–2019 – începe pivotarea spre discurs anti-sistem mai dur. Tot mai apropiat de grupări eurosceptice, naționaliste. Este interzis temporar în Republica Moldova pentru acțiunile unioniste.
• 2019 – candidează ca independent la europarlamentare. Rezultat modest, dar intră pe scena politică mare.
• 2020 – fondează și lansează partidul AUR. Trecere clară la discurs anti-UE, anti-globalizare, pro-suveranist, religios-tradiționalist.
• 2021–2024 – devine unul dintre cei mai vizibili lideri politici români. Joacă pe linia dură anti-occidentală, capitalizând frustrările economice și sociale.

---

🔑 Diferența-cheie între atunci și acum

• Călin Georgescu: era integrat în interiorul sistemului globalist → acum pozează ca lider „anti-sistem”.
• George Simion: era unionist pro-UE și pro-România Mare → acum a virat spre anti-UE și discurs suveranist.

---

👉 Practic, niciunul nu lupta acum 25 de ani pentru valorile pe care le promovează azi, pentru că:

• Georgescu era dependent profesional de instituțiile globale,
• Simion era adolescent și apoi unionist cu discurs diferit, mai degrabă compatibil cu Vestul.

Cazul României ilustrează perfect modul în care aceste forțe asimetrice interacționează într-o societate democratică vulnerabilă. Sharp power-ul rusesc exploatează cu precizie fracturile interne preexistente – deficitul de încredere în instituțiile naționale, corupția endemică, anxietățile sociale și polarizarea politică – prin campanii disruptive, țintite, menite să producă efecte rapide în momente cheie, precum alegerile. În contrast, soft power-ul occidental acționează pe termen lung, încercând să repare aceste fracturi prin investiții strategice în societatea civilă, statul de drept și presa independentă, cu scopul de a construi o reziliență democratică sistemică.