OTHELLO

Trei fețe ale autoritarismului românesc: de la național-comunism la suveranism mistic

I. INTRODUCERE: Anatomia unei moșteniri toxice

Discursul autoritar în România nu a dispărut în decembrie 1989; el doar și-a schimbat hainele. De la național-comunismul rigid al lui Ceaușescu, la neocomunismul cu față umană al lui Iliescu și până la suveranismul mistic-legionar al lui Călin Georgescu, observăm un fir roșu, o evoluție a aceleiași idei centrale: neîncrederea în libertate, suspiciunea față de Occident și căutarea unui lider providențial care să salveze o națiune prezentată mereu ca fiind asediată.

Analizând în paralel acești trei exponenți, împreună cu modelele lor istorice, înțlegem cum un manual al puterii se poate adapta, recicla și reinventa pentru a servi scopuri similare în epoci diferite.

II. FAZA 1: NICOLAE CEAUȘESCU – MATRICEA NAȚIONAL-COMUNISTĂ

Ceaușescu a fost arhitectul „codului sursă”. A șters internaționalismul proletar și l-a împănzit cu un naționalism exacerbat, paranoic și izolaționist. Câteva idei-forță definitorii:

• Fortăreața Asediată: România este înconjurată de „agenturi străine” și „cercuri imperialiste” care-i vor răul.
• Autarhia Economică: Independență economică absolută, dusă până la absurd, cu prețul suferinței maselor.
• Dușmanul Intern: Etichetarea oricărei opoziții ca trădare.
• Cultul Liderului: „Geniul din Carpați” – simbolul viu al națiunii 

Aceasta a fost versiunea totalitară pură: dictatură legitimă prin frică și propagandă.

III. FAZA 2: ION ILIESCU – TRADUCĂTORUL AUTORITARISMULUI

Iliescu a fost arhitectul continuității cu față umană. A tradus discursul ceaușist în limbaj democratic:

• Fortăreața devine „Democrația în Pericol”: Din imperialiști, dușmanii devin „golani”, „legionari”.
• Dușmanul devine Golanul din Piața Universității: Stigmatizarea protestatarilor.
• Minerii devin noua „clasa muncitoare”: Folosiți pentru a reprima opoziția intelectuală.
• Liderul devine „emanația revoluției”: Cultul personalității e mascat sub legitimitate revoluționară.

Iliescu a fost ceaușismul reciclabil. Fondul autoritar a rămas, forma s-a schimbat.

IV. FAZA 3: CĂLIN GEORGESCU – MISTIFICAREA POST-DEMOCRATICĂ

Georgescu duce discursul autoritar împreună cu o doză de misticism legionar și izolaționism ecospiritual:

• Colonia Ocupată: România nu mai e doar asediată, ci deja cucerită. Parlamentul e o filială globalistă.
• Proiectul „Hrană, Apă, Energie”: reluarea obsesiei ceaușiste pentru autarhie, cu ambalaj ecologic.
• Clasa politică trădătoare: Dușmanul nu mai e doar o minoritate, ci toată elita post-1989.
• Liderul Mesianic: Nu e politician, ci trimis providențial. Invocă Codreanu, Antonescu, spiritualitate ortodoxistă.

El devine noul „Geniu din Carpați”, dar de data aceasta în haine de profet. În aparență blajin, dar cu o agendă profund autoritară.

V. ANALOGII LARGI: DE LA STALIN LA PUTIN

Toate aceste trei etape din România au corespondente în Est:

• Stalin: Dictatura perfectă, legitimată prin „reeducare” și epurare.
• Putin: Reeditarea aceluiași model cu mijloace moderne, „operațiuni speciale”, „naționalism salvator”.

La fel ca Iliescu, Putin mizează pe frica de destabilizare. La fel ca Georgescu, pune Occidentul în postura de dușman cultural total.

VI. CONCLUZIE: UN CICLU CARE NU SE ÎnCHEIE

Ceaușescu a oferit matricea. Iliescu a rafinat-o. Georgescu o radicalizează.

Fiecare a folosit discursul fricii, dușmanul intern, ideea că suntem singuri și nevoia de un lider salvator.

De la Stalin la Putin. De la Ceaușescu la Georgescu, via Iliescu. Aceasta este anatomia unei moșteniri care nu moare, ci doar schimbă vocea și se adaptează publicului frustrat al fiecărei epoci.

Călin Georgescu nu e o ruptură. E concluzia logică a unei istorii nerezolvate.
El nu oferă doar soluții politice, ci și un substitut psihologic:

• Înlocuiește anxietatea complexității cu certitudinea simplistă.
• Înlocuiește responsabilitatea individuală cu obediența față de un salvator.
• Înlocuiește sentimentul de irelevanță al omului modern cu promisiunea unei misiuni sacre: salvarea neamului.

Acesta este motivul pentru care acest ciclu nu se încheie. Cât timp vor exista frustrare, frică și o nevoie de răspunsuri simple la probleme complicate, va exista și o piață pentru acest tip de discurs.

Epilog: Patru valuri ale imposturii organizate

În 1944, tancurile sovietice nu au adus doar eliberarea de fascism, ci și instalarea unei clase de parveniți ideologici, gata să îmbrățișeze dogma de la Moscova în schimbul privilegiilor nemeritate. Aceștia nu conduceau, ci serveau — dar o făceau cu zel și brutalitate.

În 1965, Ceaușescu a rescris scenariul, substituind internaționalismul cu național-comunismul. Noua generație de ariviști de partid a descoperit retorica suveranității, dar a păstrat esența: control, izolaționism, obediență față de lider.

În 1989, Iliescu a mimat ruptura. A condamnat ceaușismul, dar a reciclat sistemul: a eliberat vechea castă de frica dictatorului și i-a oferit spațiu să devalizeze economia sub flamura unei „democrații originale”. Reforma a fost doar un ambalaj pentru continuitate.

Iar în 2024, o conservă kgb-istă, păstrată la rece într-un ambalaj vienez de lux, este activată. Călin Georgescu, sub un ton mieros și o retorică de „vindecare spirituală”, revarsă un cocktail periculos între discursul legionar interbelic, naționalismul ceaușist și dogma anti-globalistă a propagandei ruse.
Acesta din urmă rămâne un lider chiar dacă nu a fost încoronat

Aceasta nu este doar istoria unor lideri. Este istoria unui tipar funcțional de impostură colectivă. O moștenire care s-a reinventat, dar nu a fost niciodată dislocată.