OTHELLO

În ultimii 500 de ani am fost în meniu, nu la masă. Am fost ordonați, nu am ordonat. Trebuie să facem frumos la cei de la care avem tot felul de nevoi. Ceilalți doar ne-au călcat pe cap. Restul e fumigenă spusă și făcută foarte prost.

Deci, stăm cu ochii pe Vest și pe Est, ca la un meci de ping-pong cosmic, dar mingea nu prea trece pe la București. Asta-i telenovela noastră națională, episod după episod. Statutul, chiar karma colectivă de populație emergentă.

Și cică ne batem! Dar nu cu tranșee și „bum-bum” deasupra capului. „Ne trimit copii la război”- stai liniștită fetiță. Câtă vreme teritoriul ăsta e hașurat la Pentagon nu îți trimite nimeni pe nimeni la război. Puteam să fim Ucraina dar nu suntem, har Domnului. Acum războiul la noi s-a mutat în birouri cu aer condiționat și tastaturi silențioase. Stăpânii de ieri au luat „țeapă”, vor să recupereze „onoarea pierdută”, stăpânii de azi ne-au trasat țarcul în care să fim entuziaști și noi suntem fix șnițelul din farfurie. Asta e „distracția”, ne place sau nu, suntem meniul zilei.

Unii ne lasă să ne credem șefi în curtea noastră, un fel de „grădina zoologică” cu reguli impuse. Cu un „gardian” mâncăm o pâine mai albă, iar celălalt ne pune să curățăm latrina. Uitași-vă la băieții „deștepți” din zonă, Fico, Orban, Vučić, chiar și polonezii cu „dansul” lor complicat. Toți suntem în meniu, unii ca delicatesă, alții ca „umplutură”. Știu că nu sunt pe placul nimănui cu astea, dar hai să fim serioși, știm cu toții că e mai mult decât un sâmbure de adevăr aici.

Independența aia „adevărată” e ca unicornul: toată lumea vorbește despre el, dar nimeni nu l-a văzut. E o chestie scumpă, complicată și pare să fie o genă care la noi s-a rătăcit pe drum. Toți șefii au fluturat steagul independenței ca pe o cârpă de praf, ca să ne adune laolaltă pentru diverse „binefaceri” de moment, dar de fapt, pentru noi, a rămas mereu un vis frumos, dar cam irealizabil.

Duminică nu e despre Gigel sau Vasile. Fiecare „vedetă” are un discurs regizat, un fel de „piesă de teatru” cu indicații precise de la „regizor”. Toată campania a fost un circ apocaliptic. La final, nu vor fi nici eroi, nici ratați. Tot noi vom fi, cu aceleași probleme cu banii, aceleași iluzii și aceleași bătăi de cap. Diferența va fi de costuri. Că spectacolul tot noi îl plătim. Și practic alegem câtă vreme ne dăm cu stângu-n dreptul.

Dacă o să ne fie mai bine sau mai rău? Cu cutare sau cu cutărescu? Habar n-am! E atâta fum și oglinzi încât nu mai deosebesc o știre de o reclamă la detergent. Că ăilalți sunt niște proști! Că ăilalți sunt spălați pe creier! Că noi suntem deținătorii adevărului absolut! Că noi suntem ăia buni! Ba tu, ba tu! Fix ca în curtea școlii!

Ce știu sigur e de unde vin „sponsorii” pentru „dezvoltare”. Tot de unde au venit și până acum. Iar ăștia nu sunt filantropi, ci niște „investitori” cu interese clare. Dacă vrem bani, trebuie să le cântăm în strună. Altă variantă nu prea avem, că de la „ceilalți” am primit nu numai „vrăjeală” și palme peste ceafă, dar ne-au călcat pe cap zeci de ani fără să căpătăm ceva de la ei.
Da, multe vorbe meșteșugite, multe șmecherii, se joacă la greu cu emoțiile și cu frica. Și mulți înghit gălușca, că n-au altă masă. Nici eu nu am. Vreau și eu să-mi meargă bine „business”-ul personal. Toți vrem asta și, în funcție de ce „știm” (adică ce ne spun alții), așa facem și așa zicem. Iar între ce ne spun și ce e realitatea e o diferență uneori cât de la Pământ la Lună. De aici și zăpăceala, și mai ales „încrederea” aia oarbă în prostii. E greu să recunoaștem că mergem ca somnambulii spre marginea prăpastiei și dăm vina pe peisaj.

Manipularea a ajuns o artă marțială a minții. Ne luptăm pentru idei ca pentru ultima felie de pizza. Asta facem de când Adam și Eva s-au certat pe măr. Că unii sunt luminați, alții troglodiți. Că unii sunt curați ca lacrima, alții niște șobolani. Și tot timpul trebuie să bifăm ceva, ca la un test grilă existențial.

După 19 mai, o să fie mai greu, indiferent de „rezultat”. Diferența e doar cât timp o să dureze „distracția”. Într-o direcție pare ca o gripă scurtă, în alta e ca o pneumonie cronică. Nici o legătură cu pandemia. Ooops…am zis asta cu voce tare?

Dar ce mă seacă pe mine nu e lipsa de bani (deși nici asta nu-i o bucurie), ci faptul că văd două Românii care se uită una la alta ca șoricelul la pisică. Și nu-mi dau seama când și dacă o să mai beau o cafea împreună vreodată cu colegul meu care e convins că pământul e plat sau cu celălalt coleg al meu care crede că o să-l alerge gay-i pe stradă să-l violeze. Nu am nevoie de asta neapărat doar că armonia din muzică mie îmi arată adevărul. Și adevărul ăla, aruncat într-un colț nu prea mai e băgat în seamă. Că, deh, trebuie să luptăm, să fim suporteri!
Asta e „bomba” cu efect întârziat de după 19 mai. Fiecare „trib” e convins că are dreptatea absolută. Și nu văd pe nimeni, nici de la noi, nici de afară, care să poată arbitra acest „divorț”. „Ecosistemul” nu se va liniști, indiferent de minciuna bine spusă de „învingător” sau de „învins”. Problemele rămân sub preș și ne vor împiedica încă multă vreme.

Eu îmi pun căștile și nu mai sunt suporterul niciunei „echipe” dar mă duc să votez pentru propriile mele convingeri. Subțiri-subțiri! Îndrăznesc să cred că am telecomandă proprie. Mă uit la toate canalele, chiar dacă unele îmi dau greață. Echilibrul e o poveste pentru adormit copiii, iar bunătatea și frumusețea au devenit agenți de vânzări. Dar știm cu toții că e o farsă. Suntem toți la fel de „ciudați”, chiar dacă ne dăm importanți. Pe de altă parte, știu că poziția asta de „șmecher de pe margine” nu e pe placul nimănui. Unii mă fac trădător, alții periculos și de evitat. Așa că îmi asum „nemernicia” pentru că m-am săturat de sarabanda adevărurilor spuse pe jumătate de toți acești actori.

Cred însă că, colectiv, încă nu am descifrat manualul de utilizare al vieții, echilibrul ăla fragil dintre bine și rău. Dar mă opresc aici cu filozofia, că nu mai are nimeni nevoie de ea și întârzii la repetiție.

Mergeți la vot duminică! E ca la loto, chiar dacă nu câștigi marele premiu, măcar ai un bilet. Chiar dacă ne credem învingători sau învinși, jocul continuă până în ultima secundă, dar și după. Speranța moare ultima nu?
Fir-ar ea a dracu de speranță, Doamne iartă-mă!